Zborul lui Gheorghe Pârja vãzut în oglinda anotimpurilor traduse
Zborul lui Gheorghe Pârja vãzut în oglinda anotimpurilor traduse

Gheorghe Pîrja – poet liric, nãscut la 27 aprilie 1950 în Desești, Maramureș – este redactorului șef al ziarului Graiul Maramureșului din Baia Mare și colaborator la mai multe publicații culturale din țarã și din strãinãtate. A debutat în 1977, de a atunci i-au apãrut 10 zece volume, dintre care avem acum în mânã cea intitulatã sugestiv Vânzarea umbrei, apãrutã la Baia Mare în 2011.

Originalitatea acestei cãrți este datã în primul rând de atmosfera aparte generatã de poet, dar volumul ca atare primește și o nuanțã comunitarã aparte prin faptul cã este tradus și în limba maghiarã.

Citind volumul, omul are de ales: citește în românã sau în maghiarã. Cei care cunosc ambele limbi știu foarte bine ce dimensiuni se deschid atunci când poezia apare în fața ta îmbrãcatã când în straie de sãrbãtoare, când în haine de stradã. Este aceeași poezie, gânditã și în românã – de autor – și în maghiarã de traducãtorii Ioan J. Popescu și Fábri Sándor.

Autorul redã cuvântului scris menirea de a declanșa în om partea latentã a mãreției sale. Pornește de la evidenta afirmație despre secolul 21 – „Toate sunt pe dos… Lumea e o mare confuzie” (Poemul nopții). Se întreabã despre menirea cuvântului ca atare: „litera mușcatã de vasilisc/alunecã pe coala albã a memoriei/douã întrebãri strãmutã dealul/doar un rãspuns limpezește apa” (Grãdina damaschinilor).

Interesantã este cãlãtoria autorului spre interior, cãutând sensul nu numai al cuvântului ci și al jocului comunicației dintre oameni: „Noi toți vorbim/voi toți vorbiți/tot vorbi,/pânã ruginește memoria lumii/Apoi ne întoarcem spre noi/ca într-un muzeu al vântului/unde oprim/literele sã nu devinã cuvânt” (Muzeul vântului).

și totuși, ce rost au cuvintele dacã „cuvântul prinde vechime/imediat ce se desprinde de om” (Ceva despre viața cuvântului).

Li se aude lãtratul din lumi de cenușã…/Dar atât de aproape de umbra femeilor… (Cãini de toamnã)
Hamuvilágokból hallatszik ugatásuk…/De asszonyok árnyékához oly közel… (Õszi kutyák)
                                                          
                                                                  ***
Pesimismul poetului este deseori echilibrat de un cinism jucãuș – cinism care face parte din viața secolului 21, din care poetul își ia din plin partea.

Imaginile poetice proiectate spre ecranul anturajului uman primesc în general forme aproape geometrice, limitele fiind desenate prin strecurãtoarea anotimpurilor, creând astfel sentimentul zborului greu al oamenilor lui Chagall sau crucea lui Dali.

„Câinii de toamnã vegheazã un zid/Au somn lunatic înspre dimineațã/de latrã oamenii care-i închid/Se întorc în pustie pentru a doua viațã” (Câinii de toamnã).

Strofa urmãtoare parcã se citește mai ușor în maghiarã, traducãtorii gãsind calea de aur a traducerii, agãțându-se de zborul greu al oamenilor și al crucii, trãgând în jos poezia între oameni, dându-i rãgaz de a se spovedi:

„Az õszi kutyák dérben futnak/Bolond felhõk, vagy a kõhold felé/Szerelmem, ne mond el senkinek/Hogy csak engem ugatnak az õszi kutyák.

Anotimpuri traduse sau jocul benefic al duplicitãții limbilor care se întâlnesc pe neașteptate?

Mã îmbrac într-o cãmașã de apã/Sã vinã luna dupã mine/Ca o femeie frumoasã.(Stãpân peste o țarã a iluziei)

Vízingbe öltözöm majd/Kövessen a Hold/Mint gyönyörû asszony (Ilúzió-ország ura)

                                                             ***

Fãrã doar și poate, lui Gheorghe Pârja îi stã mai bine în oglinda anotimpurilor haina interiorizatã – o balanțã care nu reușește sã stea fãrã cuvinte atunci când lumea din jur o implorã – decât cuvântul șlefuit și intelectualizat. Poezia Venirea pe lume – mai ales dacã citim alternativ strofele în românã și maghiarã – devine un mic far al volumului: un far care își are puterea nu în lumina sa, ci în puterea de a strãpunge nopțile negre de cele albe.

„Ai venit pe lume ca un cânt de ape/Ca un foc lunatic, rugã ori blestem”

Bezna, ca un loc râvnit de cei care sunt orbiți de reflectoare in eternis, devine un fel de munte Ida pentru poet – o înãlțime de unde se vede alarmant de clar zborul lui Chagall sau Dali:

„În octombrie se trezește zeul poemului…/Pururi urmat de cavaleria luminii.” / „Októberben felébred a vers istene…/S vele a fény lovassága”