Un conte maghiar refugiat între români
Maieru, Anieș și Rodna alcãtuiesc un șirag pe cursul superior al Someșului Mare, care este o regiune fermecãtoare, un loc al întâlnirilor și despãrțirilor. În aceste locuri, loialitatea are o cu totul altã unitate de mãsurã, la fel ca și trãdarea, astfel încât nu prea putem sã ne dãm seama ce se întâmplã cu râul Ilva, la Ilva Micã; se varsã în apele tulburi ale Someșului Mare contribuind astfel la sporirea renumelui acestuia sau pur și simplu… trãdeazã, pãrãsește valea?

Depinde din ce punct de vedere privim lucrurile. Fapt este cã fãrã râul Ilva, valea Someșului Mare deși e pitoreascã, ar pãrea foarte pãrãsitã.

            

Maieru – aici a copilãrit Liviu Rebreanu, care mãrturisea: „În Maieru am trãit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele”.

La Maieru și Anieș nu prea locuiesc maghiari, totuși imaginea lor este familiarã, am putea spune cã seamãnã cu cele ale așezãrilor locuite de maghiari. Cheia istoriei îl reprezintã episcopul romano-catolic, contele Zichy Domokos, din Ungaria, care s-a stabilit pe aceste meleaguri. Cei de la Maieru și Anieș îl pomenesc sub numele de Ziky sau contele Domokos, dar cel mai des îi spun „groful nostru”.

În șoaptã se mai vorbește, cã în ceea ce privește Revoluția pașoptistã, ar exista o legãturã între numele sãu și loialitate, respectiv trãdare. Contele stabilit aici în 1859, și-a îndulcit exilul pe care și l-a asumat de unul singur, prin acțiuni de caritate.

                                                   
                                                                                 ***

La Maieru, mai precis la Muzeul Rebreanu lumea își mai amintește de bunãtatea lui.

– Când a venit aici dupã înnãbușirea Revoluției din 1848, fiind trecut pe listã în care erau trecute acele persoane care trebuiau neapãrat urmãrite de austrieci, era îmbrãcat femeiește, cel puțin așa povesteau bãtrînii – spune Ursa Sever, directorul Muzeului Liviu Rebreanu din Maieru. – S-a oprit la preotul satului, Baziliu Groze, singurul om din sat, care vorbea limba literarã maghiarã și germanã. Groful fiind episcop catolic, știa latina. 

– Oare ce simțea în adâncul sufletului sãu acest magnat, acest conte nobil, atunci când Revoluția pașoptistã a fost înnãbușitã ? – se întreabã Bauer Ilona, istoric local din Rodna.

                                          

               Contele Zichy Domokos, episcop romano-catolic, binefãcãtorul zonei

A ajuns în conflict cu sine însuși și a început sã-și caute un loc liniștit. Cred cã aceastã idee l-a cãlãuzit în aceastã vale strâmtã, de pe malul Someșului Mare.

Este o localitate cu populație româneascã. Cea mai apropiatã așezare este Anieș, apoi Rodna, dupã care nu existã altceva decât munții. De multe ori m-am întrebat oare ce anume l-a îndrumat pe conte spre aceastã regiune, ce știa despre aceastã localitate atunci când a ales-o ? M-am gândit cã rãspunsul poate fi cãutat în frumusețea copleșitoare a acestor meleaguri, în faptul cã dorea sã fie departe de zgomotul orașului, de politicã.

Aici a desfãșurat o activitate filantropicã. I-a ajutat sufletește pe oameni, dar dat fiind cã era descendentul unei familii foarte bogate i-a sprijinit și material. Chiar și în prezent, numele sãu își gãsește ecoul pe aceste meleaguri, mai ales aici, la Maieru. S-a împrietenit cu preotul greco-catolic de aici, care se numea Groze. Acestuia i s-au nãscut doi fii.

Contele a devenit nașul unuia dintre aceștia, care avea sã-i poarte numele, deci și fiul preotului se numea Domokos. A ajutat foarte multã lume. A construit aici un conac, a angajat un farmacist, un medic, a adus medicamente și a amenajat saloane, iar oamenii au beneficiat gratuit de îngrijiri medicale.

În unele documente am citit cã uneori îi vizita pe bolnavi și-i atingea cu mâna sa binecuvântatã, transmițându-le astfel optimism. Ce altceva l-a mai legat de aceste locuri? Poate cã tocmai aceastã bisericã unde ne aflãm acum.

  

Biserica Mare cu hramul Sfântul ștefan din Maieru a fost ziditã cu sprijinul material al unui episcop romano-catolic, Zichy Domokos, care a fugit de Revoluția maghiarã din 1848 și s-a stabilit la Maieru. A ajutat la construirea bisericii din Ilva Micã, Maieru, Sîngeorz-Bãi și biserica romano-catolicã din Rodna.

Cam jumãtate din cheltuielile de construcție a bisericii a fost suportatã de conte. Icoana din bisericã este una mai nouã, dar exista aici un iconostaz mai vechi, de pe vremea contelui, despre care am aflat câteva informații și pe care îl vom expune la muzeu.

Contele avea un fotoliu special, lângã acest iconostaz. Asculta liturghia stând în acest fotoliu. Pe atunci liturghia greco-catolicã se celebra în limba latinã, iar cu preotul, el vorbea în limba germanã sau în maghiarã.

Tot din documente am aflat cã groful a învãțat limba locuitorilor de aici, deci comunica cu ei în limba românã – relateazã istoricul local Bauer Ilona.

– Ceea ce rãmâne în primul rând în amintirea românilor de aici este bunãtatea sufleteascã – spune directorul Muzeului Liviu Rebreanu, Ursa Sever. – A fost cel mai bun grof din Transilvania. Idealurile religioase ale sale se complementau perfect cu idealurile politice. și-a jertfit viața pentru cei mulți și umili, cum scria Rebreanu în Ion.

– A sosit aici în preajma anului 1859, împreunã cu servitorii sãi – îmi explicã Bauer Ilona. – Descendenții acestora mai trãiesc și azi, din pãcate nu mai știu ungurește. Aș aminti numele unora dintre aceste familii: Balogh, care în prezent este Bolog, dar probabil provine de la Balogh, Barna, Deák, Lõrincz, Kállay. Aceste familii mai existã, însã doar prin numele lor. Probabil cã servitorii, personalul care venise cu el pentru a-i întreține gospodãria de la conac, s-au stabilit aici. Aș dori sã subliniez cã atunci când se construia biserica, a angajat meșteri din Viena și din Ungaria, care i-au învãțat pe localnici nu numai sã zideascã, ci și sã ardã cãrãmizile din care a fost construitã aceastã bisericã. Începând din momentul acela oamenii din împrejurimi își construiau casele și bisericile cu aceastã tehnologie.

Aș aminti una dintre multele sale fapte nobile. El a donat bisericii și un clopot. Cheltuielile de construcție a bisericii de la Ilva Micã au fost suportate în întregime de el. Pe atunci, biserica de la Radna exista deja, dar i-a donat un clopot și o orgã.
                                                   
                                                                         ***

Povestea romanticã a lui Zichy Domokos, stabilirea sa în Ardeal și legãturile sale afectuoase cu localnicii români au pus la contribuție fantezia celor din regiune, cãrora li se pãrea cã acel conac pe care a construit aici, era un adevãrat palat, iar gospodãria sa modestã, drept una luxoasã. Figura fetei simple, cãreia contele i-a asigurat îngrijiri medicale și pe care apoi a primit-o în casa sa, este învãluitã în legendã. Astfel s-a nãscut și povestea secretã și tristã de dragoste a contelui Zichy Domokos.

                                                                          ***
– Era o femeie originarã din Ilva Micã – aratã spre o fotografie din muzeu Bauer Ilona –, care suferea de tuberculozã, poate și de altceva, pe care a „cumpãrat-o”, i-a oferit îngrijiri medicale, a vindecat-o și apoi a angajat-o ca jupâneasã. Ea l-a îngrijit pe conte pânã la moartea acestuia.

Contele era cu 30-35 de ani mai în vârstã decât aceastã femeie, care, așa cum reiese din fotografia pe care o avem la muzeu, era frumoasã. Avea un chip nobil care, probabil, era pe placul contelui, îi înveselea zilele.

                                                           Gaftone Ileana

Am citit cã a dus-o atât la Viena cât și în mai multe alte stațiuni ca sã-i ținã companie. Aș dori sã mai menționez cã existã o nuvelã semnatã de Liviu Rebreanu, întitulatã Baroneasa, prin care aduce un omagiu acestei femei care se numea Gaftone Ileana. Rebreanu a scris aceastã nuvelã, la o distanțã de 50-60 de ani, când legenda se mai pãstra – spune Bauer Ilona.

                                                                       ***
Iatã cum scria Rebreanu despre întâlnirea „baronesei” cu groful maghiar în nuvela Baroneasa:

și fiindcã voința Ilenei era sfântã, într-o bunã zi se ivi și feciorul de împãrat. Era un baron ungur, bãtrân ca vremea, galben ca turta și stors ca lãmâia.Trecea prin sat într-o cãleașcã trasã de patru armãsari albi. Când auzi Ileana tropotul cailor și huruitul roților,ridicã fruntea și se uitã lung, ademenitor, cu ochii ei cei de cicoare, la cãleașca boiereascã.Inima îi bãtea grozav și-și zicea înfricoșatã: poate c-a sosit.

Baronul o zãri din goana cailor, opri cãleașca.Slugile se repezirã sã-i ajute ca sã se dea jos. O luã de mânã pe Ileana, o sãrutã pe frunte și o urcã în trãsurã, așezând-o la dreapta lui pe pernele moi de mãtase portocalie.Îi spuse la urechea vorbe ciudate, strãine, din cari ea nu pricepea nimic, dar cari îi sunau în creier ca un bîzîit dulce de bondar bãtrân.Cãleașca plecã în goanã, armãsarii pãreau cã suflã foc pe nãri…

Caii pãreau cã suflã foc – iatã o notã discretã a autorului, prin care atenționeazã cititorul, cã aceastã istorioarã mai puțin cunoscutã s-a nãscut dintr-un aliaj: din adevãrul istoric și povestea tuturor copilãriilor. Rebreanu nu scrie cu empatie despre grof, dar acest lucru este lesne de înțeles: aici avem de a face cu o poveste… realisticã. Interesant însã ce scrie autorul despre soarta conacului („castelului”):

Dar apoi, într-o bunã zi, se pomeni cã baronul moare. Moare și el, ca orice om necãjit. Pe ea însã nici la moarte nu uitã. Îi lasã palatul în care stãtea cu tot ce se afla într-însul, cu toate pãmânturile, cu toți banii. Fãrã sã-i cearã mãcar sã-l mai sãrute o datã.

Cine știe: poate pe urmele acestei nuvele am putea gãsi informații reale despre soarta conacului și a servitorilor Balogh, Barna, Deák, Lõrincz, Kállay…

Iatã, amintirea contelui Zichy trãiește și prin Rebreanu…

Chiar și în prezent, în sat lumea îl pomenește ca pe groful nostru binefãcãtor, deși sunt 180 de ani deja de când s-a stins din viațã, totuși prin mãrinimia sa, acțiunile sale de caritate a devenit parte integrantã a spiritualitãții comunitãții.

                                                                       ***

Puținã lume știe cã între Maieru și Radna mai existã o așezare micã, Anieș (în magh. Dombhát), renumitã pentru o apã mineralã foarte bunã. Contele Zichy a gustat-o, ba mai mult, a construit o vilã în apropierea izvorului și un bazin pe care l-a alimentat cu apã mineralã care dãdea rezultate în diferite tratamente.

Bãile Anieș, o stațiune a artistocrației din Transilvania, condamnatã la dispariție
(http://www.timponline.ro/baile-anies-o-statiune-a-artistocratiei-din-transilvania-condamnata-la-disparitie/)

                              
                                                           „Bãile” – azi

În prezent, din punct de vedere turistic, aceastã așezare micã este
cãutatã doar pentru apa ei mineralã, totuși trebuie știut faptul cã
acest nobil a vizitat atât aceastã localitate, cât și Rodna.
                                                      
                                                                       ***

– Apa mineralã îi plãcea foarte mult – reia firul discuției Bauer Ilona –, și de aceea avea o vilã și la Valea Vinului (Borberek), dar a fost mistuitã de un incendiu, întrucât era construitã din lemn. Îndrãgea tot ce provenea de la naturã. A identificat mai multe plante medicinale, pe care le-a dus la Viena pentru diferite analize. Farmaciștii pe care i-a adus aici, au recomandat populației sã consume ceaiuri din aceste plante, chiar mai mult, sã le cultive. În unele documente am citit cã mulțumitã contelui, unii negustori cumpãrau de la locuitorii din zonã diferite plante medicinale.

De multe ori m-am întrebat oare ce l-a determinat pe contele episcop sã-și caute solitudinea într-o localitate în care nu exista nici țipenie de maghiar? Abia la 6 kilometri se aflã Rodna, unde locuiesc maghiari și totuși, el nu s-a stabilit acolo, ci aici…


                                               Rodna – ruine medievale

Aș risca sã dau o singurã explicație: poate cã dorea sã trãiascã atât de retras încât a întors spatele la toate. Dar las pe seama generației viitoare sã descopere de ce a procedat așa. Din pãcate, sunt tot mai puține persoane entuziaste, interesate de povestea acestui conte – dã din cap îngândurat Bauer Ilona.
                                                          
                                                                           ***

Cu timpul, rama aurie a amintirilor devine din ce în ce mai puțin strãlucitoare dar chipul lui Zichy Domokos se pãstreazã viu în memoria bãtrânilor din Maieru. Trecãtorul ia la cunoștințã zâmbind felul în care se îmbogãțește și se întregește la Maieru sfera legendelor legate de Zichy Domokos.

– Am prins de la pãrinți un grof, care trãia aici – ne spune a bãtrânã din sat pe ulița principalã – care a fãcut multe biserici pe aici. No, și dupã aia nu mai știu… Mare credințã avea…

– De la pãrinți știam – spune inginerul Grigore Istrate –, cã strãbunica mea avea un bou pe care l-a dus la arat și acela a murit pe câmp. Era o tragedie… Groful a chemat-o, și i-a dat bani, sã cumpere alta…

                                                                            ***
– Vreau sã vã mai spun cã el a donat bisericii din Rodna douã altare secundare pe unul l-a adus din Viena, iar pe celãlalt din Italia. În momentul de fațã, acesta din urmã se aflã la biserica micã din Valea Vinului. Celor din Valea Vinului le-a mai dãruit un potir. În 1873, a adus meșteri de la Viena sã construiascã o orgã foarte frumoasã la biserica din Rodna. A mai donat bisericii un clopot care scoate sunetul La. Pe vremea aceea, în Ardeal era o lipsã acutã de clopote nefiind turnãtori de clopote. Clopotul bisericii din Rodna are urmãtoarea inscripție:

Dangãtul tãu sã rãsune / peste munți și vãi frumoase.

Celor care trec prin aceastã regiune le-aș recomanda sã viziteze comuna Maieru și muzeul Rebreanu, unde contelui i s-a dedicat un perete întreg, dar și localitãțile Anieș și Rodna unde pot gusta nu numai apa mineralã, ci pot cãuta și urmele lãsate de contele Zichy Domokos.

În 1999, la comemorarea a 120 de ani de la moartea contelui, în biserica romano-catolicã am dezvelit o placã comemorativã. O altã amintire pe care o ocrotim este obeliscul din cimitir, realizat din granit și dedicat contelui. În fiecare zi de 1 noiembrie depunem la obelisc o coroanã și aprindem lumânãri. Deci îi pãstrãm amintirea și invitãm pe toatã lumea sã nu caute doar apele minerale dacã trec prin aceastã zonã, ci și urmele lãsate de acest conte generos.

Desigur, despre conte se pot auzi și lucruri rele. Cel mai des, în cronici i se reproșeazã cã nu a îmbrãțișat îndeajuns cauza Revoluției maghiare din 1848.

Generalul maghiar Görgey Artur l-a și executat pe fratele contelui, Ödön, sub acuzația de trãdare. Se mai poate citi cã execuția l-a decepționat și l-a izgonit pe conte în aceastã vale strâmtã locuitã de români.

Un lucru e sigur. Oamenii l-au îndrãgit foarte mult pe acest maghiar.

El a fost „groful nostru”…

Iatã ce stã scris pe obeliscul din cimitir:

În memoria binecuvântatã a contelui Zichy Domokos, episcop romano-catolic, nãscut la 16 februarie 1808 și stins din viațã la 30 noiembrie 1879, binefãcãtorul, medicul și ocrotitorul semenilor suferinzi.

Aici stãtea poate și frumoasa Ileana, care – conform poveștii din nuvela lui Rebreanu – „l-a plîns, l-a înmormântat și l-a jãlit”

Sã-i fie țãrîna usoarã!