Printre maghiari eram „românul”, iar printre români eram „maghiarul”
Printre maghiari eram „românul”, iar printre români eram „maghiarul”

Nu alegem când ne naștem, nu alegem sexul cu care ne naștem, nu ne alegem locul unde ne naștem și cu atât mai puțin, nu ne alegem naționalitatea cu care ne naștem…

Nãscut și crescut în Secuime de când mã știu, cu tatã român și mamã semi-maghiarã, am primit, spre norocul meu, o educație în cel mai „ardelean” mod posibil. Prietenii mei sunt János și Hans, și mã mândresc cu asta…

Provenind dintr-o familie mixtã, cu nume de familie românesc, ușor sã-mi gãsesc încadrarea într-un tipar n-a fost nicicând. Sã iei contact cu 2 culturi diferite dar oarecum strâns legate una de cealaltã aici în spațiul transilvan nu e lucru puțin. Încã de când eram copil auzeam vrute și nevrute, bune și rele. Ba despre români, ba despre maghiari. 

Întrucât copii nu au un mod de gândire propriu ci mai degrabã copiazã tiparul și modul de gândire de la pãrinți, nu conteneam sã mã minunez ce fel de educație primeau unii copii, de nu reușeau sã accepte faptul cã existã și alte culturi în aceeași ogradã. și dat fiindcã la joacã aveam prieteni și români și maghiari, aveam de ales întotdeauna între cele 2 tabere, cãci printre copii erau întotdeauna unii care nu s-ar fi putut niciodatã juca cu „ceilalți”. 

Printre maghiari eram „românul”, iar printre români eram „maghiarul”. Era tare greu sã-i ascult cum aruncã cu noroi în ceilalți, dat fiind cã orice afirmație, adevãratã sau nu, mã durea și pe mine. Și pentru cã eu visam mereu la mediul acceptant și deschis pe care-l aveam acasã, începea munca de „lãmurire”, care consta în a-i explica lu’ Gheorghe cã Gyuri nu i-a furat Ardealul așa cum auzise el de la maicã-sa. 

Subiectele variau întotdeauna, la fel și corespondenții. Întotdeauna apãrea unul care auzise – te mai și miri ce – de la TV, pãrinți, bunici. În sfârșit, majoritarea „divergențelor” au dispãrut când am devenit mai mãricei, și lu’ Gyuri a început sã-i placã de Mãriuța. Sau lu Gheo de Ilona. Cu alte cuvinte, fiecare gândea deja cu creierul propriu, fiecare se convinsese cã barierele trasate de o educație deficitarã nu-și aveau rostul, și mai mult decât atât, e important sã construim împreunã dacã vrem sã reușim.

Având contact cu ambele culturi, trãind mult și cu unii și cu alții deopotrivã, e extraordinar sã poți privi totul obiectiv, din afarã. Te face sã-ți dai seama cât de mult pierd și unii și alții (deci noi toți pânã la urmã) când nu lucreazã împreunã, când viseazã dupã imperii demult apuse, sau când aruncã cu vorbe goale. 

Nimeni nu e perfect, și românii și maghiarii au avut momente mai glorioase și momente pe care în general se feresc sã le evoce. Cu siguranțã probleme și subiecte mai sensibile vor exista mereu. Abordarea lor deschisã, fãrã acel dãunãtor și degradant filtru naționalist consemneazã victoria, indiferent care va fi rezultatul.

Și ca sã continui prima frazã a micii mele povestiri o sã mai scriu doar cã putem alege însã sã fim oameni mai buni, mai deschiși, mai implicați și mai responsabili. 

Cu deosebitã înțelegere, Celãlalt.