Horia Picu: „Blazonarzii” de Tamási Áron
 Horia Picu: „Blazonarzii” de Tamási Áron

Autorul, folosindu-se de mijloacele specifice literaturii, ne oferӑ o lecție de istorie a Ardealului anului 1918, cu profundele schimbӑri pe care le-a adus în viața și destinul multora dintre locuitorii acestei minunate regiuni integrate în spațiul geografic românesc.

Destinele personajelor lui Tamási nu trebuie neapӑrat legate de anul Marii Uniri, pentru cӑ întotdeauna au fost oameni care au știut sӑ-și atingӑ scopul (ca personajul Tilda Csetneky), oameni care nu-și dau seama cӑ pentru a face salturi spectaculoase pe scara socialӑ alții profitӑ de naivitatea lor (aici m-am gândit la Ercsey Endre). Alte personaje au comportamente ciudate, uneori prea calculate, dar uneori de-a dreptul imprevizibile, ca aristocratul Ercsey Balázs, tatӑl lui Endre. Personajele din – ceea ce numim „lumea bunӑ” – dau dinamism romanului care are un fir narativ continuu și lesne de urmӑrit.

Tilda este personajul cheie al romanului. Fata profesorului medic Csetneky Kálmán „pӑrea o floare ce și-a desfӑcut petalele, rӑsӑritӑ din negura izvorâtoare de melancolie și deprimӑri a toamnei care coborâse perdele de tainӑ peste zarea Ardealului”. Tilda citește ziarele: unul din Ardeal, unul din Budapesta, unul din Viena. E interesatӑ de politicӑ și de „ultimele gâfâieli ale oștirilor-harababura unui întreg continent”.

Tot ea e interesatӑ și de bӑrbații cu stare, sau cu blazon. Mai mult, nu se dӑ în lӑturi în a-și oferi serviciile oricui știe cum sӑ cearӑ, indiferent dacӑ este, sau nu, din înalta societate. 
Tilda își atinge scopul: devine contesӑ, mӑritându-se cu Ercsey Endre. Ce scrisoare îi trimite apoi tatӑlui lui Endre!… „Îti cerem binecuvântarea pӑrinteascӑ, acum, cu prilejul cӑsӑtoriei pe care am încheiat-o azi dupӑmasӑ, sub cele mai plӑcute auspicii. Dacӑ ne-o refuzi, n-ai decât sӑ plesnesti de streche! Contesa Ercsey Tilda”.

Noua contesӑ nu pare prea interesatӑ de soț și-și vede mai departe de libertinul ei stil de viațӑ. O face fӑrӑ chef, fӑrӑ pasiune. Chiar se simte bine când unul dintre bӑrbați o abordeazӑ altfel. și atunci, „se uita aproape înfricoșatӑ la cel dintâi bӑrbat care nu o nӑpӑdise cu complimente și dulcegӑrii, nici nu cotrobӑise cu ochii ațâțați de pofte pe sub fustele ei, ci o ocolise, firesc, ca pe o floare cӑzutӑ din întâmplare în calea lui”.

Dar, pentru cӑ tot am amintit de Ercsey Balázs, tatӑl lui Endre, trebuie spus cӑ bӑtrânul conte este, dupӑ pӑrerea mea, cel mai ciudat personaj. Când ajunge pe moșie, pune pe un angajat de pe domeniul sӑu sӑ împuște câinele „drept în cap”. Noroc cӑ slujitorul are mai multӑ înțelepciune decât stӑpânul. Îmbatӑ câinele, i-l prezintӑ stӑpânului ca și cum ar fi fost împușcat. Cuprins de remușcӑri pentru soarta credinciosului animal, Balázs îi cere lui Gyuri sӑ-l reînvie. Normal cӑ „minunea” reușește prin deșertarea unei cӑldӑri cu apӑ pe capul câinelui adormit cu palincӑ !

Îmi place cӑ Tamási Áron subliniazӑ din loc in loc buna înțelegere dintre douӑ nații pe care istoria le-a pus în acelasi loc. Un exemplu: „Ȋn sat tocmai se trӑgeau clopotele de chindie, dangӑtul care se desfӑcea din turla bisericii ungurești amestecându-se cu celӑlalt, desprins din clopotnița bisericii românești. Ecoul lor se rostogolea prin vӑzduh când poticnit, când nӑpustind ascuțite sulițe sonore”. și când autorul pare mai greu de înțeles în mesajul pe care vrea sӑ-l transmitӑ, ne vin în ajutor traducӑtorii 
Adrian Hamzea și A.I. Brumaru, care ne oferӑ neștiute „picӑturi” de istorie. Ei precizeazӑ, de exemplu, cӑ niște versuri sunt începutul unui cântec al românilor din oastea lui Rákoczi Ferenc.
Desigur cӑ pierderea iminentӑ a Ardealului incitӑ spiritele unor personaje care încep sӑ-și imagineze scenarii: ce-ar fi fost dacӑ ungurii i-ar fi expediat-o președintelui american Wilson „mӑcar pe câteva sӑptӑmâni” pe Fedák Sári, o actrițӑ celebrӑ, generalului francez Berthelot i-ar fi dat cadou „o moșie cât o pustӑ, cu un castel mai acӑtӑrii”, sau dacӑ la negocierile de pace Károly Mihály nu s-ar fi prezentat în costum de vânӑtoare.

O lume în schimbare, cu aristocrația maghiarӑ în plin proces de dizolvare, pe care cel mai bine o caracterizeazӑ bӑtrânul Csetneky:„ O aristocrație care, veacuri de-a rândul, s-a agӑțat de coloanele palatelor unui împӑrat strӑin, întocmai ca iedera și care nu cunoaște altӑ nӑzuințӑ decât obținerea titlurilor și blazoanelor[…]” și „care s-a rupt în așa hal de ființa nației încât și pe propriul ei țӑran îl înjurӑ într-o limbӑ strӑinӑ”.

Simbolic, pentru a sublinia încӑ o datӑ cӑ o lume veche dispare, alta începe sӑ aparӑ, ard castelul și domeniul de la Bogháza, unde s-au retras Tilda și Endre. „Lângӑ șurӑ mai rӑmӑseserӑ doar Fekete János și flӑcӑul de la munte. Unul cânta, celӑlalt juca. Zӑnatic, hohotind, deasupra oricӑrei limbi, clase și țӑri. Erau fericiți; restul – tӑciuni și funingine”.

Un fragment despre „Blazonarzii” lui Tamási Áron scris de Septimiu Borbil pe corbiialbi mi-a atras atenția și mi-a inspirat finalul recenziei: „dacã acesta (cititorul) își are rãdãcinile în Ardeal, atunci cu siguranțã va zãbovi mai mult decât o clipã asupra urmãtoarelor rânduri: „Tinerii (români din Garda Naționalã n.n.) rãmaserã nemișcați, privindu-se în tãcere, semnificativ. Domnul Polutaș se apropie încet de pat și puse mâna pe creștetul lui Endre. – Nu mai plânge, domnule conte, zise el. Vin și zile mai bune… Are Dumnezeu grijã de Ardeal …”.”

și eu, care n-am rӑdӑcini în Ardeal, am zӑbovit asupra celor câteva rânduri de mai sus. Cred cӑ Dumnezeu are grijӑ de Ardeal și-mi doresc ca toți cei care-i calcӑ pӑmânturile sӑ-l iubeascӑ, fiecare în limba lui! Chiar nu pot crede cӑ ar putea fi ceva mai frumos…