Gena Limbii
Gena Limbii

Cum supraviețuiește un popor care nu beneficiazã de un stat al sãu care sã-i slujeascã interesele? Vorbindu-și limba și transmițând-o din generație în generație peste timp.

Indivizii sunt vehicule pentru limba poporului din care fac parte, așa cum sunt vehicule pentru genele lor care se folosesc de ei pânã când indivizii se uzeazã și parcheazã definitiv într-un cimitir, nu înainte sã-i programeze sã le transfere în generația urmãtoare de vehicule-individ, și tot așa, generație dupã generație, pânã când un accident poate întrerupe acest lanț de transport care perpetueazã genele fiecãrei specii de-a lungul timpului.

Spre deosebire de gene, care îi manipuleazã pe indivizii unei specii sã se reproducã, tocmai pentru ca ele sã-și asigure supraviețuirea pe o perioadã de timp mai mare decât durata de viațã a fiecãrui individ, limba nu poate sã facã acest lucru. De aceea supraviețuirea limbii unui popor nu e asiguratã în mod natural, biologic, ea depinde, în primul rând, de fiecare familie în parte care transmite copiilor limba strãmoșilor sãi și de statul care contribuie la educația cetãțenilor sãi în limba / limbile pe care aceștia le vorbesc prin instituțiile sale cu rol cultural.

Unul dintre cele mai elocvente exemple care demonstreazã rolul esențial pe care îl joacã limba în pãstrarea identitãții și, implicit, în supraviețuirea unui popor, împiedicând asimilarea și dispariția lui în cultura altui popor, ni-l oferã istoria românilor. Statele românilor au apãrut pe harta Europei abia în secolul XIV, în condițiile în care glotogeneza și etnogeneza lor se încheiese încã din secolul VIII. Sunt șase sute de ani în care românii au reușit sã-și pãstreze limba, reușind în acest fel sã supraviețuiascã din punct de vedere identitar pe un teritoriu foarte întins fãrã sã aibã un stat al lor. Mai mult, în tot acest timp la nord de Dunãre (teritoriu expus invaziilor unor numeroase triburi migratoare) românii bãștinași au reușit sã-i asimileze pe slavi, precum și alte triburi mai puțin numeroase, fãrã ca aportul cuvintelor pãtrunse în limba românã dinspre aceste triburi sã-i denatureze în mod fundamental caracterul latin moștenit din vremurile în care mare parte din acest teritoriu era sub administrația Imperiul Roman.

Evenimentul care a influențat decisiv apariția la nord de Dunãre a unui stat românesc mai târziu a fost retragerea romanã prematurã din Dacia, începutã în 256 e.n., în timpul împãratului Gallienus, și încheiatã între 271-275 e.n., in timpul împãratului Aurelian când granița Imperiului din aceastã parte a lumii s-a fixat pe linia Dunãrii. Aceastã decizie de retragere la sud de Dunãre a fost motivatã de dificultatea apãrãrii nordului fluviului de valurile succesive de triburi migratoare rãzboinice care se revãrsau din Asia atacând Imperiul în aceastã regiune.

Dacã retragerea nu avea loc și triburile agresive puteau fi „îmblânzite” cu statutul de foederati acceptați în granița Imperiului, instituțiile și funcționarii romani (administrația romanã, funcționarii fiscului și juriștii romani) ar fi putut sã fie integrate într-un stat creat la nord de Dunãre mult mai devreme, așa cum s-a întâmplat la sudul fluviului (și în Occident, unde popoarele germanice s-au instalat în Imperiul Roman de Apus) când aceste instituții au intrat în stãpânirea proto-bulgarilor care le-au folosit la formarea statului lor încã din secolul VII. Toate statele apãrute pe harta politicã a Europei în prima mie de ani a erei noastre pe teritoriului Imperiului Roman în declin au urmat în mare acelasi scenariu.

Popoarele migratoare se instaleaza în Imperiu, se creștineazã sau vin deja creștinați, unde beneficiazã de know-howul instituțiilor romane și își fondeazã statele în componența cãrora intrã populația latinofonã existentã deja la venirea lor, o micã parte a ei (elitele) ajungând sã facã parte din clasa conducãtoare al cãrei nucleu principal este dat de migratorii rãzboinici.

Spre deosebire de noi românii, vecinii noștri bulgari și unguri și-au fondat statele pânã în anul 1000 e.n. Ambele state au fost create de triburi migratoare venite din Asia și sedentarizate pe teritorii cu populație localã romanã și slavã (în cazul ungurilor, și germanicã) în contexte externe care au favorizat aceste creații politice.

Maghiarii, populație fino-ugricã, din ramura ugrianã, originarã din spațiul cuprins între Munții Altai și nordul Iranului care pleacã în secolul I e.n. din aceastã regiune și se așeazã pentru o vreme în ținuturile cuprinse între Munții Urali, fluviul Volga și râul Kama. Bulgarii, populație de neam turc cu rãdãcini în Asia Centralã au poposit în stepa Ponto-Caspicã și în regiunea râului Volga în secolul VII e.n. O diferențã importantã între triburile de maghiari și bulgari, ambele sedentarizate la finalul migrației lor pe teritorii cu populație localã de alt neam, este aceea cã bulgarii au fost asimilați de populația localã majoritar slavã, urma lor pãstrându-se doar în numele țãrii, pe când în cazul maghiarilor procesul s-a derulat invers.

Bulgarii au sosit primii și s-au instalat pe teritoriul Imperiului Roman de Rãsãrit când acesta era zguduit puternic de criza iconoclastã care l-a slãbit foarte mult. Din aceastã cauzã bizantinii i-au acceptat pânã la urmã pe bulgari ca foederati (aliați), ulterior ei creștinându-se în ritul rãsãritean. Capitalele țarilor bulgari s-au construit cu ajutorul arhitecților și meseriașilor romani care le-au fãcut inclusiv vasele de navigație pe mare și mașinile de rãzboi utilizate de aceștia în campaniile lor de cucerire a noi teritorii. Astfel, dupã ce bulgarii iau în stãpânire mai întâi o parte a teritoriului de la sud de Dunãre (sosirea masivã a slavilor cu un secol în urmã îi forțeazã pe români sã se refugieze la nord de Dunãre și în zonele muntoase ale peninsulei Balcanice), in secolul VIII își extind dominația și la nord de Dunãre, ajungând la sfârșitul secolului IX sã atingã expansiunea maximã.

Aproape tot teritoriul României de astãzi și partea de est a Ungariei, dar și Bugeacul (Basarabia istoricã) era controlat de bulgari. Românii, care înaintea venirii bulgarilor trãiau atât la nord, cât și la sud de Dunãre, au intrat automat în sfera de dominație politicã a bulgarilor care le-au impus sã adopte ritul creștin slav estic, în locul celui de formã latinã adus pe teritoriul locuit de ei de împãratul Constantin in 325 e.n., și alfabetul chirilic. A fost momentul când s-a distrus una dintre cele mai importante legãturi psihologice și spirituale cu restul lumii latine occidentale. Dupã ce Ioan Tzimiskes începe cucerirea Bulgariei în 972, Vasile al II-lea Bulgaroctonul o desãvârșește în jurul anului 1000, punând astfel capãt primului stat (țarat) bulgar.

Spre sfârșitul secolului IX sosesc din stepa euroasiaticã și maghiarii care se așeazã pe Tisa. Dupã bãtãlia de la Lechfeld din 955, când ungurii sunt învinși de vecinii lor germani, dispariția statului lor amenințat dupã aceastã înfrângere decisivã este împiedicatã de protecția pe care Papa Silvestru le-o acordã în schimbul statutului de stat vasal Romei (regat apostolic), urmatã de creștinarea lor în masã, în jurul anului 1000. Dupã aceastã datã ungurii își extind stãpânirea pânã la arcul carpatic, astfel încât în secolul XIII pe harta politicã a Europei Regatul Ungar înghițea tot teritoriul de la vest de Carpați.
Cucerirea Transilvaniei de cãtre unguri, derulatã între secolele XI-XIII, îi va împiedica și pe românii de aici sã aibã propriul stat, așa cum s-a întâmplat în cazul românilor de pe cuprinsul primului țarat Bulgar.
Dupã retragerea Aurelianã din provincia Dacia, lumea latinã a continuat sã existe și la nordul Dunãrii, nu numai la sud.

Existã în acest sens dovezi arheologice incontestabile. Ceea ce deosebea însã, esențial, teritoriul lumii latine de la nordul fluviului de cel din sud era lipsa acelor instituții ale Imperiului Roman pe care migratorii le-au folosit ca sã-și întemeieze propriile state. Începând din secolul II, când romanii cuceresc definitiv Dacia, pânã în secolele VII-VIII, în creuzetul acestei lumi latine populând spații vaste din nordul și sudul Dunãrii s-a desfãșurat procesul formãrii poporului român, care a avut focarul în regiunile de deal și de munte ale Daciei Romane fondate de Traian, în Transilvania intracarpaticã, de unde s-a alimentat în tot restul acestui vast teritoriu.

La sfârșitul etnogenezei lor (sec VIII), românii de pe ambele maluri ale Dunãrii sunt dominați politic de bulgari (primul țarat Bulgar), cei de la sudul fluviului având o pondere mai micã ajungând cu timpul sã formeze enclave de limbã romȃnã peste tot în Balcani, unde din cauza izolãrii și influențelor slave și grecești inevitabile, din trunchiul limbii romȃne încep sã creascã ramurile dialectelor sale. Pentru cã la sud de Dunãre nu s-au format limbi de origine latinã distincte, ci doar dialecte ale limbii române, istoricii au avut un argument solid sã afirme cã romanicii (latinofonii) de la nordul și sudul Dunãrii au avut contacte strânse în tot acest interval lung de timp și cã izolarea românilor de la sud de fluviu de marea masã nord-dunãreanã a poporului lor din cauza bulgarilor si slavilor sudici s-a fãcut târziu, când glotogeneza și etnogeneza românilor erau încheiate.

Primul stat la crearea cãruia românii au avut un rol determinant furnizând dinastia conducãtoare (dinastia Asãneștilor) a fost țaratul Româno-Bulgar (1185-1258), întemeiat la sud de Dunãre cu capitala la Târnovo. El stãpânea teritorii de pe ambele maluri ale fluviului și a sfârșit prin fragmentarea în formațiuni politice mai mici cucerite de cãtre Imperiul Otoman.

La nord de Dunãre, nemaiexistând demult instituțiile administrației romane care sã asigure suportul fondãrii unui stat și aici, zona fiind expusã invaziilor migratorilor timp îndelungat (cauza retragerii aureliene din aceastã parte a Imperiului Roman), românii nu au avut posibilitatea sã se organizeze politic într-un stat mai devreme de sec XIV, nucleele economico-sociale și politice românești nedepâșind nivelul unor cnezate și voievodate cu anvergurã politicã mai micã. Acesta este și motivul pentru care pe nicio hartã politicã care trateazã istoria primului mileniu al erei noastre nu apar românii, ceea ce nu înseamnã cã ei nu existau fizic în aceastã parte a Europei.

Cum am arãtat, odatã cu extinderea stãpânirii Regatului Ungar (sec XI-XIII), cnezatele și voievodatele românești existente pe teritoriul cuprins între râul Tisa și curbura Carpaților intrã treptat sub stãpânire maghiarã astfel încât apariția unui stat românesc pe acest teritoriu se va amâna pânã la începutul secolului XX. În schimb, pe teritoriile din afara arcului carpatic, românii vor avea ocazia în secolul XIV sã-și uneascã formațiunile lor statale mai mici cu ajutorul unor voievozi din Transilvania și sã formeze primele douã state românești de sine stãtãtoare: țara Româneascã și Moldova.

Dacã apariția statelor vecinilor noștri bulgari și unguri a fost favorizatã de instituțiile romane prezente pe teritoriul cucerit, de criza Imperiului Bizantin, de sprijinul Papei Silvestru, și nu în ultimul rând de calitãțile acestor popoare, apariția primelor douã state medievale românești a fost favorizatã în nord de criza Regatului Ungariei, slãbit de conflictele dintre cumanii stabiliți în regat (șapte din cele doisprezece triburi câte avea poporul cuman) și marea nobilime în timpul domniei regelui Ladislau Cumanul, de invazia tãtarilor Hoardei de Aur din 1285 și asasinarea regelui în 1290, urmate de marea anarhie din 1290-1308, și în sud, de destrãmarea țaratului Româno-Bulgar (1258). Sunt istorici care avanseazã chiar posibilitatea unei continuitãți imperiale dintre imperiul Asãneștilor și țãrile Române.

Chiar dacã Regatul Ungariei, refãcut dupã criza prin care trecuse, încearcã sã reinstituie pe cale militarã suzeranitatea asupra țãrii Românești, prin Carol Robert de Anjou învins de Basarab I la Posada (1330), și asupra Moldovei, prin Matia Corvinul învins de ștefan cel Mare la Baia (1467), cele douã state ale românilor vor rãmâne o realitate politicã pânã la unirea lor din 1859. La aproape douã sute de ani dupã celebra bãtãlie de la Posada, în urma unei bãtãlii la fel de hotãrâtoare pentru destinul unei țãri, Mohacs (1526), însuși Regatul Ungariei va înceta sã mai existe sub forma de Regat Independent al Ungariei ca teritoriu unificat.

Am vãzut cum românii, dupã șase sute de ani de la sfârșitul glotogenezei și etnogenezei lor (sec.VII-VIII) în care nu au avut un stat, au reușit în secolul XIV sã aibã chiar douã, țara Româneascã și Moldova.

Aceste țãri românești înglobau doar acea parte a teritoriului întins locuit de români la sfârșitul etnogenezei lor care a rãmas necuceritã de vecinii mai puternici de la sud și nord.

Am început acest articol punând o întrebare genericã. Îl voi încheia punând aceeași întrebare în cazul particular al românilor: Cum au supraviețuit românii șase sute de ani în condițiile în care nu au avut un stat al lor care sã le slujeascã interesele? Cum au supraviețuit românii care au trãit o mie de ani pe teritoriul altor state pânã când în 1918, unii dintre ei pentru scurt timp, s-au regãsit alãturi de ceilalți români într-un singur stat?

Rãspunsul este același pentru toate popoarele care pe traseul lor istoric au trãit în diverse perioade în state care nu le garantau dreptul la educație în limba maternã: vorbindu-și limba acasã și transmițând-o din generație în generație peste timp. Cãci limba este recipientul care pãstreazã în el cultura și tradițiile unui popor asigurându-i o identitate care îl ferește de pericolul asimilãrii, oferindu-i cheia supraviețuirii.

Într-o Uniune Europeanã în care statele națiune se vor transforma treptat în regiuni-provincii ale acestui nou Imperiu care va pune accentul mai mult pe drepturile individuale, decât pe cele de grup, am încredere în viitorul românilor care având gena limbii vor face fațã provocãrilor care urmeazã, „cãci a neamului poveste înainte mult mai este.”

În același timp, având în vedere experiența lor istoricã, cred cã românii se vor dovedi înțelepți respectând mereu dreptul la educație în limba lor maternã a tuturor celor de alt neam care trãiesc pe același teritoriu cu ei.