Biblioteca Româno-Maghiarã: Despre nuvela lui Titus Popovici – Moartea lui Ipu
Biblioteca Româno-Maghiarã: Despre nuvela lui Titus Popovici – Moartea lui Ipu

Sfârșit de rãzboi într-un sat ardelean. Se mai aud salve de tun în depãrtare, dar cine le mai bagã în seamã? Nemții mai locuiesc în sat, împãrțindu-și timpul și pâinea cu sãtenii.

Ascuns bine în spatele unui alter-ego interesant, rar arãtîndu-și chipul real (atunci vrând sã meargã mai bine la pescuit, decât sã se tot rãzboiascã), autorul încearcã sã defineascã grotescul rãzboiului. Se simte bine în pielea acestui alter-ego, copil orfan de 14 ani, mai tot timpul desculț, ținut la casa surorii și a cumnatului sãu, preotul satului.

Într-o bunã zi descoperã cadavrul unui neamț, ce locuia cu superiorii în sat. Fusese ucis pe câmp, nu în tranșee. Chiar dacã acesta se purtase bine cu el, lãsându-l sã se joace chiar și cu arma sa (neâncãrcatã bineînțeles) pe copil nu-l afecteazã emoțional moartea acestuia. Îi ia arma și se mai uitã o vreme la furnicile ce urcã și coboarã în sângele nãclãit. Pe urmã pleacã. Aceasta este o laturã a mãștii lui. 
Se dovedește a fii un copil încrezut, cu o atitudine mai tot timpul batjocoritoare, observând defectele tuturor, suflet chinuit ce nu-și gãsește locul printre oameni. Singurul ce are putere asupra lui, singurul în al cãrui anturaj se simte bine este Ipu, bãtrânul dus cu pluta, ”cel sãrac cu duhul”, urât, naiv și șmecher, însã pescar neântrecut. A fost acceptat ca slugã la casa cumnatului, de dragul copilului. Oricât de dezgustãtor pãrea, emana din el ceva deosebit de-l putea ține în frâu pe copil. Era de o ”bunãtate tâmpitã”, calitate pe care elita satului a și folosit-o, trimițându-l la moarte pentru ca ei sã scape basma curatã.
       Ipu și elita satului  în rolul principal Gerard Depardieu, regia  Bogdan Dreyer (2013)
Vanitatea și ipocrizia le-a dictat aceastã nebunie. Sã-l dea pe mâna nemților. Comandantul, dupã ce aflã de moartea subalternului le cere sãtenilor sã gãseascã vinovatul cã de nu elita satului va fi persecutatã și ucisã. Așa, ca sã dea un exemplu. Drept care ei ”rezolvã” situația. Îl cheamã pe Ipu la ospãț. Primește bãuturã și mâncare pe sãturate, se plâng în fața lui, cum cã ei nu vor sã moarã. Într-un cuvânt fac orice, numai ca el sã se prezite a doua zi în fața comandantului, cum cã el l-ar fi ucis pe neamț spre a fi executat. Ipu acceptã. 
Dar cere mult pãmânt pentru fosta nevastã de care se despãrțise dealtfel cu mult timp în urmã, pentru frate, pentru sorã-biatã ființã alienatã mintal. Notarul de fațã legalizeazã totul (în scrâșnetul de dinți al donatorilor, elita satului). Deci are grijã de ai sãi. El care la pescuit e beat de fericire ce pește mare a prins, ca mai apoi sã-l taie bucãți, sã-l împartã tuturor – și nemții primesc bineînțeles cãte o bucatã. Și mai vrea ceva. Sã-l ducã în bisericã, sã vadã și sã audã cum va fi jelit.
Și aceastã cerere i se îndeplinește, e ținutã și proba de priveghi. Jelitoarea satului e de fapt fosta lui soție. E încântat. Cu atât mai puțin copilul, care asistã la toatã șarada. L-a pierdut pe Ipu. Crede cã l-a pierdut pentru totdeauna. 
             Ipu și copilul – în rolul principal Amza Pellea, regia Sergiu Nicolaescu (1971)

E prima moarte, pentru el. Ideea cã a doua zi va fi executat e a doua moarte, pentru ei, elita satului. Cred cã așa cumva a înțeles traducãtorul, dând traducerii titlul: Cele douã morți ale lui Ipu.

Grotescul final survine atunci când se aflã a doua zi în zori cã nemții au plecat din sat. Peste noapte, repejor.