Adrian Mielcioiu: Biblioteca Româno-Maghiarã; despre Krúdy și Poștalionul roșu
Adrian Mielcioiu: Biblioteca Románo-Maghiarã; despre Krúdy și Poștalionul roșu

„Poștalionul roșu” de Krúdy Gyula este un roman non-linear ale cãrui capitole sunt scrise ca niște povestiri scurte pe care cititorul le poate parcurge în orice ordine dorește fãrã sã piardã nimic din imaginea de ansamblu a atmosferei sociale și culturale din Budapesta anilor Belle Époque, pe care scriitorul maghiar o redã în toatã complexitatea sa printr-un procedeu tehnic extrem de simplu. Practic, romanul este construit ca un scrin ale cãrui capitole sunt sertarele lui suprapuse în care scriitorul adunã cu minuție pentru posteritate detaliile peisajului urban și uman caracteristice Budapestei pe parcursul ultimilor ani de existențã a Imperiului Austro-Ungar, înainte de izbucnirea Marelui Rãzboi din 1914.

Orice sertar al acestui roman ar deschide, cititorul descoperã personaje și tabieturi specifice acelei epoci în care aristocrația budapestanã își trãia ultimii ani într-o atmosferã de plictis și melancolie dupã vremurile mai dinamice de altãdatã, pe care le regãsește în principal din lecturile la modã în acea perioadã. Toate personajele, aparținând aristocrației sau nu, când ajung sã-și compare propriile idei cu realitatea, întotdeauna sfârșesc prin a fi dezamãgite, de unde s-ar putea deduce și concepția despre acea lume a scriitorului însuși.

Pe lângã aristocrați veritabili sunt și personaje libertine care își fabricã un trecut nobil glorios, așa cum este jurnalistul Rezeda Kázmér (alter ego-ul lui Krúdy) care se folosește în acest scop de pseudonime rãsunãtoare cu care își semneazã scrisorile adresate unor femei a cãror bunãvoințã vrea s-o câștige. 
Tot în jurul acestor femei îl gãsim gravitând și pe proprietarul poștalionului roșu, Alvinczi Eduard, care din dorința de a-și amâna cât mai mult moartea își concepe un testament salvator. Una dintre aceste femei este curtezana Louise care și-o ia ca model pe marchiza de Pompadour și se îmbãiazã ca ea în șampanie, încercând și ea, la fel ca alte personaje, sã-și construiascã o legendã personalã prin care amintirea ei sã supraviețuiascã morții fizice. Toate aceste personaje au în comun nevoia de a învinge cumva moartea, fiecare gãsind pentru aceastã problemã soluția sa individualã. Este o epocã a spleen-ului care inhibã pofta de viațã, indiferent cãrei clase sociale îi aparții. Ca sã reziste, personajele se refugiazã în lumea viselor cu ochii deschiși, ațintindu-și privirile înspre trecut.
    
Dacã decorul și atmosfera acestei epoci premergãtoare Marelui Rãzboi transpar foarte clar din fiecare capitol, în schimb, verdictul întregii povești este lãsat intenționat de scriitor la alegerea cititorului, care poate ajunge la concluzii diferite în funcție de cât de mult sau cât de puțin dã crezare vorbelor personajelor. De aceea n-o sã mã lansez într-o relatare pe scurt a întregii povești, care de altfel este una foarte simplã, pentru cã aș ajunge sã impun cumva propria mea înțelegere celor care vor citi aceste rânduri despre roman și aș vrea sã evit acest lucru. 
Ceea ce vreau însã sã se reținã, ca o performanțã deosebitã a autorului, este cã romanul lui Krúdy este asemenea unei oglinzi în care se rãsfrânge imaginea pe care fiecare cititor și-o face despre acea lume.

                                                                            ***
Aș încheia aceastã succintã prezentare a romanului de literaturã clasicã a lui Krúdy Gyula, cu o sugestie pe care aș vrea sã o fac celor care au capacitatea și voința sã o punã în practicã. Proiectul „Biblioteca Româno-Maghiarã Corbul Alb” demarat cu scopul declarat de a reintroduce obiceiul citirii cãrților ungurești în limba românã, respectiv a literaturii române în maghiarã, își va atinge scopul doar pe jumãtate, dacã se va concentra numai pe literatura clasicã românã și maghiarã. 
Spun asta pentru cã literaturile clasice nu mai exercitã aceeași atracție din partea cititorilor tineri ca cea din partea cititorilor mai în vârstã. Probabilitatea ca acest proiect sã dea roade pe termen lung ar fi mult mai mare dacã s-ar crea o editurã asociatã aestui proiect care sã traducã literaturã contemporanã din limba maghiarã în limba românã și viceversa, literaturã în care oamenii s-ar regãsi natural mult mai ușor și ar veni în întâmpinarea ei într-un numãr mult mai mare decât vin în cazul literaturii clasice. 
În aceste vremuri când literatura, în general, a cedat imaginii primul loc în preferințele oamenilor, când ecranizarea unui roman face cu mult mai mulți spectatori decât numãrul cititorilor romanului respectiv, e obligatoriu ca accentul sã cadã pe literatura contemporanã, fãrã sã se neglijeze cu totul nici literatura clasicã.