Visul unei olimpiade de iarnã în Munții Rodnei
1.Cooperare și solidaritate

1940-1945: poate cea mai întunecatã perioadã a istoriei mondiale. Cruzii ani ai rãzboiului mondial, decizii politice, milioane de morți și rãniți, orașe distruse și o mulțime de vieți distruse, familii sfâșiate. Este imposibil de enumerat câtã suferințã a adus aceastã perioadã pentru omenire.

și totuși existã întâmplãri care nu povestesc despre distrugere, ostilitate, destine tragice. Da, chiar și în timpul celui de al doilea rãboi mondial au fost inițiative, proiecte, construcții care au vorbit despre viitor și despre pace, arãtând solidaritatea comunitãțiilor locale. Printre acestea, istoria „centrului olimpic de schi de la Bãile Borșa” ocupã un loc special, putând fi caracterizat fãrã doar și poate ca o poveste tipic „transilvanã”: statul maghiar a visat și a contruit un centru de schi, care a fost realizat dupã modelul german cu sprijinul comunitãții românești într-o regiune locuitã predominant de români.

Vorbind despre locația acestei povești, trebuie subliniat cã adjectivul „transilvan” nu se potrivește, evenimentele având loc în Maramureș. Pe parcursul secolului XX, aceastã regiune a fost împãrțitã de mai multe ori, diferitele pãrți aparținând pe rând Ungariei, României, Cehoslovaciei și Uniunii Sovietice, mai apoi Ucrainei. Deși granițele au fost retrasate de trei ori, acești oameni au învins rãzboiul și dictatele de pace. Pentru un viitor mai bun, din 1940 au sprijnit un proiect care a legat atât comunitatea maghiarã, cât și cea românã.

                                Pensiunea Bors vezér (arhivã personalã Killyéni András)

În urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) partea sudicã a Maramureșului a fost anexatã Ungariei. În aceastã perioadã, pasionații de schi maghari cãutau locuri în care sã realizeze pârtii de calitate internaționalã, alegând pânã la urmã partea nordicã din Munții Rodnei, zona Bãile Borșa. Frumusețea peisajului, minunatele vârfuri, pârtiile perfecte pentru schi și condițiile meteorologice ideale i-au fascinat rapid pe amatorii sporturilor de iarnã.

Bãile Borșa a ajuns în scurt timp un punct de întâlnire. Evoluția rapidã a avut mai multe motive. Guvernul maghiar, federația de schi, respectiv patronii (majoritatea ideilor realizându-se datoritã donațiilor) nu au regretat nici un moment investițiile materiale. În rândul lor gãsim o serie de susținãtori entuziaști, de la aristocrați maghiari pasionați de schi pânã la locuitorii români ai regiunii. Fiecare dintre ei a contribuit dupã propriile posibilitãți: unii „au împrumutat” o mare parte din uriașa lor avere (fãrã sã aștepte ca cineva sã le ramburseze generozitatea), alții renunțând la o parte din puținul pãmânt pentru ca și comunitatea localã sã fie pãrtașã la profitul investiției.

                              Pregãtiri pentru concurs (arhivã personalã Killyéni András)

Vorbim despre români simpli care trãiau izolați de munți, într-o lume pe care o putem numi separatã. și totuși au realizat ce înseamnã acest proiect: infrastructura, drumurile și calea feratã, respectiv alte investiții au fost indispensabile pentru pârtiile de schi. Fiind benefice comunitãții locale, sprijinirea lor n-a fost nici un moment problemã politicã sau decizie etnicã. Cea mai elocventã dovadã este faptul cã prefectul român al Mamamureșului a rãmas în funcție și dupã 1940, beneficiind tot timpul de sprijinul ministerelor de la Budapesta, iar el a fãcut totul pentru a explica agricultorilor români importanța acestor planuri și câștigul pe care investiția în bazele sportive îl pot aduce unei comunitãți dintr-o regiune destul de sãracã.

Totodatã este important de subliniat cã nimeni în acești ani grei nu a așteptat sfârșitul rãzboiul și n-a amânat lucrãrile. Frica de rezultatul rãzboiului și de deciziile politice ulterioare nu a fost un obstacol. Toți au crezut în succesul acestui proiect, pentru cã ideea olimpicã a supraviețuit mereu rãzboaielor. și totuși, regimul comunist instaurat dupã rãzboi, care n-a sprijinit sporturile de iarnã considerate inutilizabile în scopuri propagandistice, a șters aceste rezultate.

                                Pensiunea Anikó și vârful Ineu (arhivã personalã Killyéni András)

Trebuie amintit cã aici sportul și fair-playul au triumfat asupra legilor dictate de rãzboi. Cel mai frumos exemplu este al sãritorului pe schiuri polonez condamnat la moarte ca criminal de rãzboi în Germania, pe care concurenții germani l-au recunoscut, dar nici un moment nu le-a trecut prin cap sã-l denunțe autoritãților. Deși era deja vara anului 1944…

Maghiari și români s-au întâlnit aici cu polonezi, germani și norvegieni, iar apartenența politicã sau poziția în rãzboi a țãrii din care au venit n-a contat printre schiori. Modelul urmat a fost cel „german”: Garmisch Partenkirchen a organizat în 1936 o Olimpiadã de Iarnã perfectã, pe care liderii sportului din Ungaria au dorit sã o depãșeascã, iar localnicii au înțeles importanța acestuia.

Centrul de schi a legat destine umane. S-au legat aici povești de dragoste și prietenii pe viațã. Cei refugiați din fața zgomotului orașelor și a rãzboiului au fost primiți tot timpul cu cazare și masã caldã, gãsind aici prietenie și ospitalitate familiarã.

Din 1941 au apãrut una dupã alta bazele sportive moderne: pârtii de schi mai scurte și mai lungi, cabane moderne, apoi cea mai mare trambulinã pentru sãrituri cu schiuri din Europa. Deloc surprinzãtor, având în vedere scopul pentru care au fost realizate, atât cea mai frumoasã pârtie, cât și trambulina au fost denumite Olimpia.

Sunt importante și numeroasele noutãți tehnice pe care le gãsim în centrul de schi de la Bãile Borșa. Cabana Anikó, situatã la o altitudine de 1600 metri, a așteptat schiorii obosiți cu bãi în care a existat permanent apã caldã și rece. Trambulina a fost așezatã în panta Munților Rodnei, pentru a nu necesita alte construcții. Din pãcate, telefericul a rãmas doar un vis: deși în vara anului 1944 au început lucrãrile, sosirea frontului a împiedicat finalizarea ei.

Bãile Borșa este cel mai frumos exemplu pentru cooperarea care poate fi mai puternicã decât rãzboiul și ura. Din pãcate, politica a învins aceastã cooperare: conducerea comunistã a României nu a finalizat aceste lucrãri, iar odatã cu trecerea anilor baza a corespuns tot mai puțin cerințelor, nefiind omologatã pentru competiții mondiale. Reabilitarea ei întârzie și în zilele noastre, amânând renașterea ideii olimpice.

2.Garmish Partenkirchen „ardelenesc”

Idea realizãrii unui centre modern pentru sporturile de iarnã s-a formulat încã din toamna anului 1940. Federația Maghiarã de Schi l-a rugat pe Déván István sã cãlãtoreascã în munții Ungariei și sã realizeze un studiu în care sã propunã locația centrului de schi.

  

Dupã vizite pe teren care au durat mai multe luni, Déván, care a participat atât la Jocurile Olimpice de varã din 1912, concurând la proba de alergare 200 și 400 metri plat, cât și la cea de iarnã din 1924 în proba de schi fond pe 18 km, a desemnat ca posibilã locație Munții Rodnei, în apropierea comunei Borșa.

Comisia federației de schi a vizitat zona pe data de 23 octombrie 1941 și a declarat Bãile Borșa, situat la o altitudine de 830 metri, într-un loc bogat în zãpadã și ferit de vânt în partea nordicã a Munților Rodnei, potrivit din toate punctele de vedere. În scurt timp a început construcția centrului de schi, primul pas fiind realizarea pârtiei pentru proba de coborâre.

Bãile Borșa a respectat din toate punctele de vedere cerințele epocii: a fost accesibil pe calea feratã pânã la altitudinea de 650 m, iar pe șosea pânã la 850 de metri, iar pe pante atât începãtorii, cât și schiorii cu experiențã au gãsit posibilitãți de coborâre. În general, s-a putut schia din noiembrie pânã la sfârșitul lui aprilie.

Atât iarna, datoritã schiorilor, cât și vara, Bãile Borșa a fost în rândul excursioniștilor, din primul minut, foarte popular și vizitat. Pe lângã superbele peisaje și excelentele pârtii de schi a contat mult faptul cã Cãile Ferate Maghiare a inclus în mersul trenurilor un accelerat pe ruta Budapesta–Sighetu Marmației, unde a existat legãturã cu personal pânã la Borșa. În plus, încã din 1941, cabana Federației Maghiare de Schi a asigurat loc de cazare în orice anotimp.

Aflatã la o altitudine de 830 m, cabana a dispus de o camerã cu 18 paturi pentru bãrbați și una cu 8 paturi pentru doamne.

Un entuziast susținãtor al realizãrii centrului de schi a fost celebrul biochimist Szent-Györgyi Albert. Laureat în 1937 al Premiului Nobel pentru medicinã, savantul a fost un adept al sportului și educației fizice, îndemnând la sport în numeroase publicații și prelegeri, considerând cã este un important instrument în educația tinerilor.

Doctor la Cambridge, omul de științã a adus ca exemplu universitãțile engleze, unde lângã un plan de învãțãmânt redus tinerii sunt formați pe terenurile de sport ale facultãților. Astfel, sportul nu este doar educație fizicã, ci și cel mai puternic și cel mai nobil instrument de educație a sufletului.

Inaugurarea „pârtiei Olimpia” a avut loc de Crãciunul anului 1941. Micul grup de schiori venit de la Budapesta a fost foarte surprins gãsind un strat de zãpadã de doar 6 cm la gara din Borșa, dar pârtia care a început la o altitudine de 1660 m i-a așteptat cu 40 de cm de zãpadã proaspãtã pe vechea crustã de zãpadã.

                                            Pârtia – atmosferã (arhivã personalã Killyéni András)

Startul primei coborâri a fost stabilit pe Buza Muntelui, iar sosirea a fost la albia Melegpatak, la altitudine de 830 m, pârtia având astfel o diferențã de nivel de 830 m și o lungime de 2840 m.

Primul coborâtor a fost selecționerul echipei de schi maghiare, Herbert Heiss.

„Este una din cele mai frumoase piste, sã spunem, poate cea mai frumoasã pe care am vãzut-o pânã acum. Este abruptã și rapidã, dar cu toate acestea nu reprezintã nici un fel de pericol, fiind foarte latã. Deși unele porțiuni trec prin pãdure, nu prea se pot întâmpla accidente pe o asemenea pârtie. Marele ei avantaj este lãțimea, datoritã cãreia în cazul unei zãpezi rapide se pot monta peste tot porțile de verificare obligatorii, care se pot scoate ușor când zãpada devine lentã. În opinia mea, toatã zona este foarte potrivitã pentru realizarea unei baze continentale pentru sporturile de iarnã, în primul rând pentru cã totul aratã superb, iar în al doilea rând pentru cã aici se poate gãsi totul. Nu doar sportivul, ci și turistul poate petrece zile frumoase la Bãile Borșa. Sunt sigur, cunoscându-i pe conducãtorii iubitori de sport și pricepuți din viața sportivã maghiarã, cã vom trãi la Bãile Borșa un concurs FIS, poate chiar și unul olimpic.” (Nemzeti Sport, 4 ianuarie 1942)

Cel mai important eveniment al anului 1942 a fost inaugurarea cabanei „Anikó” al Clubului Maghiar de Schi (MSK). Prima cabanã montanã de nivel european din zonã, construitã în cele mai grele condiții dupã planurile inginerului Benedek Frigyes pe Muntele Cailor, la o altitudine de 1600 m în Munții Rodnei. Prin folosirea celor mai moderne tehnici ale epocii, s-a realizat o clãdire unicã atât ca aspect intern, cât și ca construcție.

                                            Sãriturã (arhivã personalã Killyéni András)

A asigurat loc de cazare, respectiv duș cu apã caldã și rece pentru 27 de oaspeți, astfel cã nu-i de mirare cã a fost ocupatã în cea mai mare parte a anului. Trei camere cu șase paturi și alte trei cu șase paturi au stat la dispoziția clienților. În camerele pentru șase persoane paturile au fost supraetajate, cele superioare fiind pliabile.

Oaspeții au putut lua masa într-un restaurant cu 35 de locuri. Clãdirea a fost realizatã din grinzi de lemn cu grosime de 16 cm, izolația fiind rezolvatã cu carton gudronat și podea din trestie groasã de 3 cm. Acoperișul a fost un plafon de grinzi groase și șindrilã. Apa pentru baie a fost asiguratã de izvorul aflat la 300 de metri de cabanã.

Cabana a fost inauguratã pe 23 noiembrie 1942, în prezența celebrei campioane maghiare a epocii, Iglóiné Eleõd Anikó, fiind și denumitã dupã ea.

Pe 20 și 21 februarie 1943, Federația Maghiarã de Schi a organizat la Bãile Borșa campionatul național de coborâre, slalom și combinatã alpinã. Concursul de coborâre a doamnelor s-a disputat pe o pistã lungã de 2400 m și cu diferențã de nivel de 630 m, iar bãrbații au concurat pe o pârtie de 2869 m, cu 830 m diferențã de nivel.

3.Trambulina și hotelul sport

Modul de expropriere al terenurilor stațiunii de schi a însemnat o uriașã problemã pentru conducerea sportului maghiar. De exemplu, în februarie 1943 prețul unei suprafețe de un iugãr (0,57 hectare) a fost de 250-350 penghei. Din cauza rãzboiului, mai mulți miniștri s-au opus investiției financiare pentru cumpãrarea terenurilor, așa cã s-a așteptat o soluție de la prefectul Flaviu Jurcã. El a reușit sã convingã comunitatea din Borșa sã doneze terenul în interesul proiectului, astfel construcția a putut continua.

Piatra de temelie a hotelului de sport modern s-a pus în aprilie 1943, planurile fiind realizate tot de Benedek Frigyes, care a condus și lucrãrile de construcție. În pofida rãzboiului, conducerea sportivã a avut planuri mãrețe: s-a dorit ca hotelul sã fie finalizat pânã în toamna acelui an. Pentru comoditatea oaspeților, încãlzirea centralã s-a realizat prin ardere de cocs, iar în majoritatea camerelor s-au pus și mici sobe pentru situații neașteptate.

În 1943 s-a lucrat intens și la realizarea trambulinei pentru sãrituri cu schiurile. Proiectul bazat pe standardele federației internaționale i-a aparținut tot lui Benedek Frigyes. În timpul lucrãrilor au fost mișcate zece mii de metri cubi de pãmânt, o parte din acesta prin explozii necesare din cauza terenului stâncos. Imensa masã de piatrã și pãmânt a fost îndepãrtatã în condiții extreme pe panta de 38 grade. Mai multe sute de muncitori au participat permanent pe tot parcursul anului la aceste lucrãri profesioniste.

Munca s-a finalizat în februarie 1944, la fel ca pârtia, și trambulina primind denumirea de „Olympia”. Dupã dimensiuni, era a patra ca mãrime din aceea epocã și cea mai mare din Europa. Contemporanii descriau ca perfectã trecerea de la pistã și contrapanta curbatã. Frumusețea ei aparte s-a datorat faptului cã s-a construit fãrã edificiu de lemn sau metal (turn), aproape în totalitate suprapus pe teren, cea mai mare înãlțime a terasamentului, respectiv inciziei fiind de doar 4 metri.

Doar înãlțimea contrapantei construite la capãtul pistei a ajuns la 12 metri, dar datoritã proiectãrii și aceastã parte s-a integrat plãcut în mediu. Echipamentul trambulinei a fost excelent. La locul de start s-a construit clãdirea pentru încãlzire și ceruire, turnul de cinci etaje al arbitrilor realizat din lemn, masa, calea de acces, scara – nu doar excelente din punct de vedere sportiv, ci integrându-se, împreunã cu trambulina, în peisajul pitoresc.

Ajutorul profesional în proiectarea trambulinei a venit de la sãritorul polonez Stanislaw Przestalsky (inițial, numele de familie era Marusarz), antrenorul echipei naționale a Ungariei. El a participat la desemnarea locului și a sprijinit planificarea, respectiv rezolvarea problemelor ridicate în timpul construcției prin sfaturi practice. Din 1939, când Hitler a invadat Polonia, Stanislaw Marusarz a luptat împotriva germanilor în cadrul mișcãrii de rezistențã.

                                   Sub vârful Gargalãu (arhivã personalã Killyéni András)

A fost arestat în 1940, fiind condamnat la moarte. A reușit însã sã evadeze și sã ajungã în circumstanțe neclare în Ungaria. A fost recunoscut de Belloni Gyula într-o coloanã a militarilor polonezi fugari și ascuns la Budapesta. A trãit pânã la sfârșitul rãzboiului în Ungaria, ocupându-se de sãritorii cu schiuri maghiari sub pseudonimul de Stanislaw Przestalski.

Concursul de inaugurare al trambulinei a avut loc pe 20 februarie 1944, în cadrul campionatului maghiar de schi. „Concursul internațional de sãrituri pentru inaugurarea trambulinei olimpice” a însemnat punctul culminant al competiției de trei zile, la care – în pofida rãzboiului – au venit și doi concurenți germani de renume și un norvegian. Învingãtor a fost germanul Sepp Weiler cu sãrituri de 69, respectiv 76 de metri, realizând 221,7 puncte, în fața conaționalului Heinrich Klopfer (64 și 69 m, 209,1 puncte). În afara concursului a sãrit și Stanislaw Przestalsky care, din prima încercare, a ajuns la 73, din a doua la 88 de metri, realizând astfel primul record internațional al trambulinei.

Multe din facilitãțile centrului pentru sporturi de iarnã s-au finalizat pânã în vara anului 1944: pârtiile de schi, trambulina, locurile de cazare. Hotelul de sport și telefericul se aflau în curs de finalizare. Din punct de vedere al infrastructurii, Bãile Borșa era accesibilã pe cale feratã și șosea, dar și pe acest plan au existat numeroase alte proiecte pentru investiții. Ar fi urmat terenurile de sport, tribunele și bazinele, respectiv construirea de noi hoteluri, vile, restaurante și un cazino.

și construcția hotelului a decurs conform planurilor: zidurile și acoperișul s-au realizat, se lucra la amenajãrile interioare. Specialiștii munceau la centrala electricã, la încãlzire și la alimentarea cu apã, și telecabina era aproape construitã. În acel moment totul indica cã în scurt timp și cu eforturi minime se va finaliza cel mai mare centru de schi din Europa de Est.

Rãzboiul mondial a împiedicat însã dezvoltarea în continuare a bazei. În august 1944 frontul a ajuns în Ardeal, iar în scurt timp luptele se dãdeau deja și în zona Sighetului. A doua aniversare a cabanei Anikó nu a mai avut loc, aceasta fiind arsã și distrusã în totalitate de trupele sovietice în timpul luptelor.

Administratorul cabanei, Kovács László, aici a cunoscut-o pe Kilvády Györgyike, care a venit în Munții Rodnei pentru a schia cu prietenele ei, cazându-se în cabanã. În scurt timp s-au îndrãgostit și s-au cãsãtorit. Nunta a avut loc la poalele Muntelui Cailor, în apropierea cabanei.

Buchetul miresei a fost furnizat de florile sãlbatice ale pajiștilor alpine, micul arc de triumf a fost asigurat de schiuri și bețe de schi decorate cu ramuri de pin, iar ceremonia s-a desfãșurat în cea mai frumoasã bisericã din lume, construitã de Creator însuși – a rememorat cavalerul de onoare, Szent-Györgyi Albert.

                     Kuanes Anneleise – campioanã (arhivã personalã Killyéni András)

Tinerii cãsãtoriți au trãit însã doar câteva luni în noua casã. În 1944 frontul a distrus, odatã cu planurile pentru dezvoltarea Borșei, și cabana, familia Kovács fugind pe schiuri de pe munte, pe fondul bubuiturilor de tun. Cuplul știa deja cã familia se va mãri în curând, Kovács Gyöngyike fiind însãrcinatã în șapte luni. Au plecat cu ultimul tren spre Satu Mare, copilul nãscându-se într-un adãpost în timpul asediului Budapestei.

Textul tratatului de pace de la Paris publicatã pe 10 februarie 1947, care a consfințit încheierea rãzboiului mondial, a anulat Dictatul de la Viena, restaurând granițele existente la 1 ianuarie 1938. Noua conducere comunistã a României, având în vedere situația economicã și politicã, nu s-a mai interesat de centrul de schi, lucrãrile nefiind reluate niciodatã.

Pistele de concurs au rãmas însã, gãzduind numeroase concursuri de schi naționale și internaționale (est-europene) în deceniile care au urmat. și trambulina a fost folositã, iar în anii ’80 s-a construit lângã ea o trambulinã mai micã. Cabanele au fost transformate treptat sau demolate, în locul lor s-au construit noi unitãți turistice, dar cu toate astea Bãile Borșa nu a devenit niciodatã acel centru internațional pentru sporturile de iarnã care ar fi meritat sã fie prin frumusețea și facilitãțile ei.

Killyéni András