Nu sunt singurul în Transilvania, a cãrui tinerețe a fost acompaniatã de șovinismul light, specific erei socialiste. Nu pot, și nu vreau sã spun, cã acest șovinism light, care plana deasupra școlii mixte unde am urmãrit eu cursurile școlii generale m-a afectat, sau cã mi-ar fi lãsat urme. Nu, nu a fost vorba de așa ceva, în primul rând datoritã faptului, cã am fost obișnuiți cu ideea, cã fiind tânãr maghiar, oricând îți putea spune cineva sã nu vorbești ungurește pe stradã și pe autobuz, sau sã fii pus în situația dureroasã, de-a ți se atrage atenția, cã „ești în țara românilor iar neamul tãu e strãin”.

Aceste fenomene – mai ales  cã eram copil, și uitam repede –, mai degrabã mi-au întãrit credința în neamul meu, decât sã mã afecteze.

Asta se întâmpla și cu generația mea, care a crescut mult mai cãlitã de reproșurile societãții mature, decât cei din clasele române.

Un singur lucru a rãmas totuși în mintea mea: școala mixtã prost organizatã, care nu apropia deloc elevii de etnii diferite, ba chiar îi îndepãrta. Printre altele și din amintirile acestea provine neîncrederea maghiarilor în școlile mixte, și de aceea aleg pãrinții, cam peste tot în Transilvania, varianta școlilor cu predare exclusiv în limba maghiarã.

Se vorbește des în presã despre „segregare” și „separatism” – expresii bombastice și care dau bine în text –, deși este vorba doar de o reticențã fațã de acea școalã mixtã, în care nimic nu era bilingv, în care secția maghiarã era toleratã, în care la sãrbãtorile școlare spectacolele firave ungurești erau primite cu „zâmbetul tolerant” al acelora care nu înțelegeau limba maghiarã, nu înțelegeau despre ce este vorba în scenetã sau poezie, murmurând ca marea: „sã vorbeascã românește, doar suntem în România”…

Cu șovinismul hard m-am întâlnit în perioada mea de dascãl, când unul dintre colegii mei – din rãfuialã personalã – într-un tren de navetã, o orã întreagã își vãrsa asupra mea ura lui fațã „de unguri”. Îmi arãta cãrți, cu fotografii din al Doilea Rãzboi Mondial, atrocitãți de rãzboi, armata românã în Budapesta…  A fost un șoc pentru mine!

Eram prea tânãr ca sã înțeleg, cã omul care era dirigintele clasei paralele – omul cu care mâncam pâinea de navetist – s-a transformat timp de o orã bunã într-un monstru, care m-a fãcut sã lãcrimez ca un copil jignit, și sã mã simt inutil pe lume!  Jignea pe un ton necontrolat limba maghiarã, fãcea referiri la pãrinții mei, profesori de maghiarã, care „mâncã pe gratis pâinea românilor, predând la școli un lãtrat barbar”. și acum țin minte, cum o parte a colegilor încercau sã-i domoleascã textul colegului, dar nici unul n-a spus: „nu sunt de acord cu ceea ce spui despre unguri, nu sunt de acord cu generalizarea.”

Aceastã întâlnire cu șovinismul hard m-a afectat. Asta nu mai era varianta șovinã din școala mixtã, trecãtoare. Dupã ani de zile, m-am întâlnit cu un coleg de navetã, care fusese de fațã la aceastã discuție, fãrã sã fi luat atitudine.

Aducând vorba de cazul care pe vremea respectivã zbuciuma mica școalã de comunã, unde eu, maghiarul, eram stimat, ba chiar iubit de elevii mei români, mi-a spus cã se mirã cum de n-am devenit șovin, dupã acel caz de rãsunet!

Fiind cã au trecut  mulți ani de la acel eveniment mai mult decât neplãcut, m-am gândit sã fiu sincer cu colegul meu, pe vremea aceea observator pasiv al discuției. I-am spus cã nu sunt supãrat pe acel coleg șovin, ba chiar îl înțeleg, deoarece fiecare om are dreptul sã fie șovin. Este o alegere: ori ești șovin, ori nu ești. Eu nu sunt, el este!

În concluzie, fostul coleg are dreptul s-o urascã pe gimnasta Szabó Kati (Cati Sabo), pe Szatmári Lajos (Sãtmãreanu II) și Dembrószky Imre din echipa de fotbal din 1970, poate sã-i urascã pe handbaliștii Birtalan István (ștefan Birtalan) și Kicsid Gábor, sau pe Jenei Imre și Bölöni László, ba chiar și pe Selymes Tibor (Selimeși). Are dreptul sã urascã și limba maghiarã, fiind o limbã fino-ugricã, un pic strãinã meleagului slav, deși mulți români o considerã limbã frumoasã – de exemplu primul ministru al Republicii Moldova, Leancã Iurie, care vorbește perfect ungurește!

În România, deci, nu este o problemã legalã sã fii șovin! De aceea au murit atâția la Timișoara în 1989, ca oamenii sã fie liberi, și sã se poatã exprima liber.

Libertatea exprimãrii, acestea au fost primele cuvinte ale lui Tõkés László în celebrul interviu fãcut cu el, cu puțin timp înaintea revoluției.

Uite cã a avut un rost acest slogan frumos, a avut un rost jertfa. Am reușit. Avem libertatea opiniei, nu ne saltã Securitatea!

Putem sã-i urâm fãrã limitã, în mod democratic pe cei care sunt diferiți de noi! Doar dimensiunile reale ale acestei libertãți, eventual, ne dau de gândit!