Ungurii, exemplul preferat al românilor din Cernãuți
Ungurii, exemplul preferat al românilor din Cernãuți

De câte ori mi se ivește prilejul de a sta de vorbã cu românii minoritari într-un alt stat, fac din dialoguri un fel de joc. Dupã modelul așteptãrilor pe care am observart cã le au unii români din țara noastrã de la minoritari, îi întreb pe toți cei de dincolo de granițe despre atașamentul lor fațã de statul ai cãror cetãțeni sunt, despre plãcerea de a vorbi limba statului respectiv și despre emoția de a asculta imnul acestuia ori de a participa la ceremonii prin care se celebreazã cine știe ce eveniment istoric. 
De fiecare datã, reacția este aceeași cu a româncei din Transcarpatia, despre care am mai scris la un moment dat și care m-a întrebat oripilatã „Cum sã mã simt ucraineancã, dacã eu sunt româncã?!”

                         Mirela Cara zis Ildikó în fața LIbrãriei Românești din Cernãuți…

Cum era de așteptat, am regãsit nevoia menținerii identitãții de român, cu tot ce înglobeazã ea, și la românii din Cernãuți. „Eu, ca român, bineînțeles cã valoarea spiritualã o vãd în România, nu în Ucraina. Nu din rãutate. Eu cu mare drag mã contactez cu valorile culturale ucraineene, cunosc limba ucraineanã, care mã ajutã sã apreciez, sã analizez, sã citesc și sã mã bucur de ce cunosc, dar totuși eu rãmân român. Din pãcate, aici nu se va face niciodatã ceva românesc de performanțã în care eu, ca român, sã mã pot promova”, mi-a mãrturisit cu sinceritate unul dintre oamenii pe care i-am întâlnit de curând la Cernãuți. 
        
Românii uitați de societatea românã. Aviz amatorilor patriotzi: cu albastru sunt românii, nu ungurii…

Principalul impediment, când vine vorba de afirmare și promovare a identitãții minoritarilor din Ucraina, îl constituie lipsa de reprezentare. La ora actualã, pe teritoriul statului vecin nu existã partide alcãtuite pe principii etnice. Existã doar asociații, cu precãdere culturale, care luptã, prin pârghiile de care dispun, pentru conservarea identitãții. 
Profesorul Aurelian Lavric, zis Corbul Uriaș din Chișinãu, vorbind bucovinenilor despre Republica Moldova, care ar trebui sã deschidã un consulat la Cernãuți. În stânga sa, îngândurat consulul  României la Cernãuți, Edmond Neagoe.

În contextul în care o lege ce ar putea interzice învãțãmântul în limba maternã este pe punctul de a fi promulgatã de președintele Petro Poroșenko, românii din nordul Bucovinei își pun mai des ca niciodatã problema pericolului de asimilare, care, în opinia lor, ar fi cu mult mai mic dacã ar fi reprezentați mai bine și dacã ar ști sã insiste asupra problemei așa cum considerã ei cã o fac în general maghiarii. 
             Vasile Bâcu, Mirela Cara  și Corbul Alb: Csaba Szabó, alias Doru Zimmezum

„Asimilare? Da, avem aceastã îngrijorare. Problema noastrã este cã scade numãrul școlilor în limba românã. Este la mijloc și problema demograficã – lumea n-are când face copii – dar este și o problemã de atitudine. Existã și la noi, de pildã, apartenența la România, dar nu este un sentiment așa de pronunțat ca la maghiari. 

De altfel, întotdeauna când vorbim noi între noi, îi dãm ca exemplu pe maghiari. Noi suntem câteodatã mai nepãsãtori, ne mai lãsãm, pe când ungurii sunt mai principiali în chestia asta și, de multe ori, între noi spunem ‘Uite, domne, ãștia știu sã-și promoveze valorile, sã își pãstreze identitatea și sã lupte pentru ea! ‘”, mi-a mai spus în mod surprinzãtor interlocutorul meu. 
                                   La lucru… Cafeaua face bine înaintea unui interviu...

Între exemplele pe care mi le-a dat, cu privire la diferențele de comportament dintre români și maghiari, unul mi-a rãmas definitiv în minte, cãci vorbește clar despre vehemența și tenacitatea cu care ungurii își apãrã drepturile și interesele, îndeosebi în spațiile în care sunt minoritari. „De exemplu, în perioada sovietcã, ziarul nostru, ‘Zorile Bucovinei’, avea un tiraj de 20 de mii de exemplare, iar în Transcarpatia ziarul ungurilor avea un tiraj dublu, de 40 de mii. 

De ce? Pentru cã ei se abonau și câte patru în familie numai ca sã susținã ziarul, sã îl ajute sã aibã tiraj mare. Noi, românii, fãceam cum ni se impunea. Dar maghiarii pãreau hotãrâți sã reziste orice-ar fi, cum fac și în România. Iar noi asta apreciem la ei în mod deosebit și chiar îi dãm mereu ca exemplu”, a subliniat interlocutorul meu, punând pe i un punct care ar putea deranja mulți așa-zis patrioți de pe meleagurile noastre.