Un pod prea înalt peste balta dezinformãrii
În majoritatea cazurilor, la originea disensiunilor româno-maghiare, fie ele de sorginte teoreticã, mediaticã sau într-adevãr conflictualã, se gãsește de obicei dezinformarea. Se pune desigur întrebarea: cât de reciprocã este aceastã dezinformare? Cât de puțin ne cunoaștem noi, românii și maghiarii?

Realizând o banalã analizã, putem constata urmãtoarele. Un copil maghiar din România începe sã se obișnuiascã cu fenomenul culturii și civilizației române începând cu clasa întâi. Pânã în clasa a patra copilul maghiar reușește sã comunice la un anumit nivel în limba românã, este pregãtit pentru a se aventura în lumea de basm a culturii române, cot la cot cu cei care au ca limba maternã româna. (Subsemnatul și în aceste momente aș putea recita cele învãțate în clasele I-VIII. „Scrisoarea a treia”, „Ostașii noștri…”, „Iarna pe ulițã…”).

Tânãrul maghiar la vârsta de 15 ani începe sã se afunde în adâncurile literaturii și ale istoriei românilor, la același nivel ca și colegii lor români, dând lucrãri și teze cel puțin sãptãmânal. Ajungând la 18 ani, la poarta grea a Bacalaureatului, copilul maghiar ajunge la un nivel așa de înalt în a cunoaște civilizația românã (istorie, obiceiuri, literaturã, muzicã, filozofia vieții, specificitãți), cã la o lucrare de Bacalaureat (scris) nu-ți poți da seama cã autorul este maghiar sau român. Prin urmare, trebuie sã admitem: tânãrul maghiar cunoaște îndeajuns de bine geografia, cultura și mediul românesc.

Din partea româneascã însã lucrurile stau cu totul altfel. Copilul român nu învațã nimic despre cultura și civilizația acelor maghiari, cu care habiteazã aceste meleaguri de un mileniu. Copilul român are primul contact cu civilizația maghiarã în condiții „nemoderate”, sursele fiind deseori ori necorespunzãtoare pentru specificitatea vârstei, ori îmbibate în culori politice sau mediatice. și iatã, așa se întâmplã, cã un tânãr român, care stã la porțile Bacalaureatului, habar nu are ce înseamnã cultura maghiarã, nu știe și nu înțelege rolul maghiarilor în construirea României de azi, nu are nici o empatie fațã de comunitãțile ungurești sau sãsești, care prin habitusul lor nu seamãnã cu românii majoritari, adicã sunt ALTFEL. Din aceastã necunoaștere derivã deja un anumit comportament: unul care se manifestã prin plasarea comunitãților românești la un nivel superior („este țara NOASTRÔ), și cele neromânești ori la un nivel secundar, ori în categoria de tolerat („problema LOR”).

                                       „Pãi nu știu cine e… unul de-al lor… cã au ei destui…”

Dintr-un sondaj ad hoc realizat în aceste zile de Clubul Media Corbul Alb – fãrã a avea desigur standardele obligatorii pentru un astfel de investigație – reieșea faptul, cã „românii” știu cam 3-4 lucruri despre maghiari.1. Au invadat Transilvania și au luat țara bãștinașilor daco-romani. 2. În 1940 au masacrat românii din diferite localitãți din Transilvania de Nord. 3. Nu vor decât sã rupã Transilvania din trupul țãrii. 4.Sunt barbari, acest lucru s-a vãzut și la meciul româno-maghiar sau la organizațiile de extremã dreaptã ungurești. 5.Vor „autonomie”, adicã ruperea țãrii.

Aceastã viziune mai mult decât unilateralã își pune amprenta și pe aspectul general al firavului dialog interetnic româno-maghiar. Orice tematicã vizând bogata și tradiționala colaborare româno-maghiarã – fie ea istoricã, literarã, ba chiar sportivã (Bölöni, Jenei) –, dupã scurt timp se îneacã în balta dezinformãrii. Dupã cinci propoziții la subiect, a șasea apare cu pași grei din „vocabularul” dezinformãrii: bine, bine, dar voi ce ați fãcut în 1940…

Aceastã replicã eternã, la orice întrebare, orice laturã a conviețuirii milenare, își are rãdãcinile nu neapãrat într-o „rea voințã românescã”, ci mai degrabã în efectele acelui sistem generator de dezinformare interetnicã, despre care vorbeam: românii nu învațã în școalã despre maghiari (mã gândesc la informații de bazã, la nivel de lecturi facultative sau chiar lecții înglobate), și de aici „ei” trag concluzia simplã, cã tot ce este evitat în 12 ani într-un sistem întreg de învãțãmânt, nu poate fi valoros, nu poate fi ceva de care ar avea nevoie o societate, nu poate fi altceva decât ceva STRÃIN – deci de evitat, de tratat cu mare atenție și vigilențã patrioticã.

Așa se întâmplã deci, cã la inaugurarea unei statui a principelui Gabriel Bethlen la Cluj-Napoca, un profesor își „informeazã” elevii în felul urmãtor: „pãi nu știu cine e… unul de-al lor… cã au ei destui…”

Desigur nu întârzie nici reacția „maghiarilor”: ei, care dau Bacul cot la cot cu „românii” la un nivel ridicat din literatura și istoria românilor, nu au rãbdarea sã înțeleagã, cã atitudinea ostilã a „românilor” este mai mult din necunoaștere decât din intoleranțã severã.

Marea întrebare e, cum se poate realiza podul informațional româno-maghiar în școli?

Sau nici nu este nevoie de acesta? Balta nici nu-i așa de adâncã?