țurca – un joc ce dezleagã amintiri și leagã prietenii

țurca – un joc ce dezleagã amintiri și leagã prietenii

Oricât de mulți ani ar trece de la vremea copilãriei, cele mai vii amintiri ne rãmân din acea perioadã. Asta mi-a dat curaj atunci când m-am apucat de proiectul de salvare a jocului sportiv tradițional țurca!

Împreunã cu Adrian Bârlea am avut oarecare emoții, dar pe lângã amintirile încã vii, deși trecuserã în cazul meu mai bine de treizeci de ani de când mã certase mama pentru coada de mãturã lipsã, știam cã ne puteam baza pe memoria colectivã.

Prima sursã a reprezentat-o Franyi Gyula, ceva mai în vârstã decât mine, care m-a lãmurit despre regulamentul jocului, așa cum îl juca el in copilãrie.

Apoi, la prima ieșire pe terenul de sport, pentru verificarea regulamentului, îngrijitorul Stadionului Municipal din Sighetul Marmației și-a amintit cã „așa ceva” juca și el în copilãria petrecutã în Harghita, doar cã-i spuneau „bige” (bighe).

    

Au trecut cinci ani de atunci. Am avut turnee, campionate, tot felul de meciuri, chiar și maraton, dar pentru mine important a fost numãrul mare de oameni care s-au perindat pe la terenul de sport cu același motiv: dezlegarea amintirilor din copilãrie și legarea unor noi prietenii.

Pe terenul de țurcã uiți de probleme, politica nu-și are loc. O loviturã executatã bine o aplauzi sau o invidiezi. Iți dorești sã fii în echipã cu jucãtori buni, îți dorești sã participi, îți dorești sã faci istorie.

Trãim într-un oraș pe care cel puțin șase etnii și-au pus amprenta. Memoria noastrã colectivã conține modul de reușitã a conviețuirii în bunã pace și înțelegere.

Pentru o ilustrare a acestei stãri am recurs la un mic interviu ca între prieteni cu câțiva participanți ai proiectului nostru, cãrora le-am pus trei întrebãri: ai jucat țurca în copilãrie? Ce pãrere ai despre ceea ce face Asociația Sportivã Clubul Român de țurcã? Ai avut probleme vreodatã pentru cã ai comunicat în limba maternã – maghiarã – pe terenul de sport?

Tinca Romeo Gergely

– Da, țurca o știu încã din copilãrie. M-am jucat cu prietenii în cartier, îmi aduc aminte cã ne fãceam bâtele din lemn de liliac. În ziua când am ajuns în echipa Stejarilor m-am bucurat cã am reușit sã mã împrietenesc cu alte persoane pasionate de țurcã.

   

Nu am avut nici o discuție în privința naționalitãții.Ne-am organizat, am jucat iar cei mai buni au câștigat. Sper cã și în viitor tot așa de bine organizatã va rãmâne țurca.

Adrian János Mezõ

– Aveam în jur de 7-8 ani când, pe lângã lapte gros, mâța lungã, hento și alte jocuri de care mulți dintre tinerii din ziua de azi nici n-au auzit, bãgam și o țurcã în parcul din fața blocului. Bâtele fãcute din coadã de mãturã ne asigurau distracție la maxim dar și urmãri ca geamuri sparte și ura bãtrânilor din cartier. Dupã mult timp, aproximativ 22 de ani, apare un client, Gyalog Flaviu, cu niste pancarde și mã roagã sã-l las sã lipeascã în magazin câteva afișe cu al II-lea turneu de țurcã organizat de Asociația de țurcã din Sighetu-Marmației; foarte încântat l-am întrebat detalii la care el mi-a fãcut o invitație la un antrenament cu echipa lui „Tinerii Roșii” pe vremea aia, la care dupã scurt timp am devenit membru.
   

Eu fiind de etnie maghiarã, majoritatea țurcașilor fiind români, mã așteptam ca în timpul jocurilor, la fel ca în copilãrie sã aparã probleme și discuții de genul „mã ungure” sau „de ce vorbești pe ungurește? Sã nu înțelegem și noi?” N-a fost așa. Asta probabil datoritã faptului cã Asociația de țurcã are un regulament bine pus la punct, atât fațã de acest joc cât și de respectul jucãtorilor, unul fațã de celãlalt. Acum, sunt membru al echipei Galacticii și asteptãm cu nerãbdare ca Asociația de țurcã sã organizeze noi competiții și turnee.

Kovács Béla

Bunã ziua,

Dupã obiceiul ultimilor ani, noi, veșnicii amatori iubitori de țurcã, înscriem din nou echipa „Zöldhagyma” în urmãtoarea formație: Kovács Béla – cpt.; Slujeru Virgil; Ivanciuc Daniel; Kovács Béla jr.; Ferenczy Dániel

(email de înscriere la Turneul Sighetean de țurcã, ediția a III-a)
   
 
– Din altã parte nu am auzit de acest sport, este o idee bunã, care are ca scop restabilirea jocurilor jucate de pãrinții noștri. Mi se pare o idee foarte constructivã cu care barierele dintre cele doua etnii se șterg, un sport benefic pentru socializare și sãnãtate. Nu am avut probleme, jucãtorii aceștia sunt înțelegãtori și nu se simt jigniți pentru faptul cã nu înțeleg ce vorbim între noi.

Slujeru Virgil

– Am jucat țurca prima oarã prin ‘78-‘79, știu sigur, pentru cã tocmai ne-am mutat în cartierul Traian și ne fãceam gãurile printre dalele de beton cu care era și este pavat cartierul.

Despre țurcã îmi aduc aminte cã era și un joc de familie. Mergeam pe vremuri pe dealul Solovan cu pãrinții și prietenii lor și ne jucam mult. Fãceam bețe din alun și sângerel, le afumam la foc, cã cicã erau mai tari.
 

Asta pânã la revoluție, cred, începând cu anii ‘75. Am auzit și alte denumiri ale acestui joc, dar prin Cugir. Nu știu cum se numea pe ungurește.

– Cum ți se pare mișcarea noastrã?
– E mișto. Nu am jucat demult, îmi lipsește țurca. Cu limba vorbitã nu am avut probleme la țurcã.
 
Melega Rolf-Tibor

(îl consider inovator în țurcã pentru “schema harminc”, adicã aruncarea cu boltã deasupra apãrãtorului de la linia de cinci metri, în spațiul dintre jucãtori aflat la o distanțã de circa 10-15 metri. Este jucãtorul care a executat-o prima datã și a și botezat-o)

– Ai gãsit prieteni între țurcași, mai mult unguri decât români?
– Cel mai bun prieten țurcaș e maghiar. Adicã fratele meu, Erik.

În rest, cu Lulu (Cãlin Ardelean) mã înțeleg cel mai bine. Nu m-am simțit în minoritate niciodatã și am încercat pe cât posibil sâ vorbesc în limba românã, sã nu jignesc pe nimeni.

Pásztor Péter

– știu despre țurcã de când mã știu eu. Se juca în cartier, jucau și cei mai mari decât mine, când eram un puști ce urma sã meargã la școalã, prin anii ‘93-‘94.

Despre asociație: avântul de început a fost foarte bun, și comunitatea jucãtorilor relativ bunã, dar cred cã țurca ar trebui sã se hotãrascã în ce direcție vrea sã meargã: sport profesionist sau recreațional.

Despre limba maternã la țurcã, nu cred cã am vorbit vreodatã în maghiarã pe teren, poate cu Rolf, dar nu au fost probleme de nicio culoare. Nu vorbeam în maghiarã decât în afara meciurilor… pentru cã mereu erau și alți jucãtori care nu ar fi înțeles ce vorbeam!
   

                                                                            ***
În momentele în care scriu aceste rânduri (joi, 5 martie 2015), în Ungaria, la Martfü, se desfãșoarã o conferințã a Forumului European al Sporturilor Tradiționale. Adrian Bârlea, președintele Asociației Sportive Clubul Român de țurcã din Sighetu-Marmației, este prezent la acest proiect pentru a lega noi prietenii.

Mihail Manole

Coordonator programe,
A. S. Clubul Român de țurcã
www.tzurca.wordpress.com