Teama de a fi alãturi
Cu ocazia „zilelor” diferitelor orașe, se organizeazã tot mai frecvent mici demonstrații de lupte medievale, ba chiar antice, cu dublu scop. În primul rând ca sã le atragã atenția celor care participã la serbãrile civice de acest tip – adicã sã li se ofere un pic de panem et circenses binevenit și nevinovat. În al doilea rând, sã atragã atenția publicului însetat în aceeași mãsurã de vâltoarea festivalierã și de istorie spectaculoasã asupra înaintașilor acestor meleaguri.

Înaintași care ne-au precedat, muncind între zidurile orașelor, pe câmp sau la adãpostul pãdurilor, bucurându-se, însãnãtoșindu-se din boli grele, crezând într-un viitor mai bun – un viitor care este reprezentat în cazul nostru de participanții curioși, trecãtori care își încetinesc pasul când ajung la locurile serbãrilor de acest gen, și mulți, mulți tineri, deschiși repede pentru tot ce reprezintã viațã, culoare și poate oferi senzații, trãiri comune.

Aceste scenete istorice dinamice și spectaculoase au o putere informativã ieșitã din comun pentru toți cei care sunt cât de cât interesați de generațiile vechi ale locului și de evenimentele din trecut, fie ele binecunoscute sau mai puțin înrãdãcinate în conștientul comun. Aceste show-uri sunt și bune purtãtoare ale ideilor constructive legate de sistemele de legãturi existente între comunitãțile de altãdatã.

De exemplu, prin scenete de luptã între romani și barbari, „desfãșurate” la Zilele Clujului, ediția a IV-a – practic o veselie ordonatã „întinsã” între douã grupuri de tineri îmbrãcați în haine de epocã –, se propagã benign o sumedenie de informații mai subtile despre perioada respectivã. Unii (barbarii) atacau, alții (romanii) se apãrau.

Prin atac se poate înțelege nu numai o acțiune dinamicã, dar și o tendințã de nimicire a unor valori pe care le-au creat cei atacați și care le apãrã acum cu prețul vieții lor. Altfel spus: aceste scenete, care la prima vedere par a avea numai rolul de a colora un festival urban, pot avea un rol educativ mult mai puternic decât zeci de forumuri de informare dirijatã.

E însã surprinzãtor cât de puțin se apeleazã la trecutul comun româno-maghiar la aceste festivaluri urbane din România. Oștile conduse de Sigismund Báthory și Mihai Viteazul au reușit victorii de rãsunet în anul 1595 în sudul României de azi. Aceastã colaborare victorioasã și cu puternice semnale simbolistice ar putea fi folositã ca armã benignã pentru popularizarea reușitelor comune româno-maghiare.

 „Rejucarea” simplificatã a bãtãliei de la Cãlugãreni – unde secuii își dãdeau sângele pentru Mihai Viteazul –, prezentând și o „miniscenetã” cu Albert Király (comandantul rezervei de 6000 de oameni) și Mihai Viteazul dând mâna dupã victorie, ar putea fi un banner-slogan în mica reconciliere româno-maghiarã a zilelor noastre. Bãtãlia de la Giurgiu, câștigatã de principele Sigismund Báthory și Mihai, este iarãși un eveniment pozitiv rãsunãtor pe cântarul conviețuirii românilor și a maghiarilor.

De ce nu se „rejoacã” oare aceste evenimente pe ecranele emisiunilor care își regãsesc misiunea de a sugera zilnic societãții românești imaginea Ungurului ca etern dușman al Românului? De ce nu se spune cu voce tare cã secuii și-au dat sângele cu miile pentru idealul lui Mihai la șelimbãr (1599), luptând fãrã cruțare împotriva armatei nobililor maghiari? De ce nu se vorbește de bãtãlia de la Câmpul Pâinii (1479), unde oștile voievodului ștefan Báthory, Vuk Brankovics și Pál Kinizsi – în rândurile cãrora se gãseau cu miile și români – au nimicit armata turcã nãvãlitoare?

De ce nu sunt mediatizate aceste bãtãlii în care maghiarii și românii luptau umãr la umãr pentru patria comunã, de ce nu sunt cool pentru tineret? De unde oare aceastã fricã de frumusețea istoriei comune? Unde își au rãdãcinile aceste anxietãți? Gropile comune în care zac miile de oșteni români și maghiari de ce nu sunt cool? Sau – folosind tot un termen postmodern –, aceste lucruri nu se pun, doar acelea puține, când ne-am mãcelãrit sârguincioși, având scopuri total necomune, vizând „țara Milenarã Mare” cu valențe antagoniste: Ungaria Mare și România Mare?

O explicație ar fi una „managerialã”, adicã: aspectele pozitive ale conviețuirii nu atrag clienți. Dacã nu e cu bãtaie și fețe înnegrite de urã, nu are trecere…

Așa s-a întâmplat și cu statuia lui Bãlcescu și Kossuth, realizatã de renumitul sculptor maghiar Vetró Artúr (unul din fondatorii Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”), care a fost cumpãratã oficial, pe vremuri, de orașul Arad, expusã în sala 1848-1849, apoi cu creșterea trendului eternizãrii conflictelor româno-maghiare a ajuns în depozitul muzeului, unde fiul sculptorului, Vetró András și subsemnatul (în calitate de jurnalist investigator) au gãsit-o în anul 2010.

„Eliberarea” acestei statui cu un Kossuth și un Bãlcescu pașnici, cu privirea spre viitor și nu spre trecut, întârzie, deși fiul sculptorului este gata sã o restaureze și sã o toarne în bronz.

– Visul meu este sã vãd aceastã statuie în piața unui oraș transilvan, unde au avut loc evenimente negre în 1848-49. Ca sã vadã lumea cã relațiile româno-maghiare pot fi „eliberate”, ca și aceastã capodoperã realizatã de tatãl meu – îmi spunea fiul sculptorului în depozitul muzeului.

Oare cine va avea dreptate? Cei care cred în „eliberare” sau cei care nu cred în frumusețea comunã?