Stângãciile reevaluãrii relațiilor româno-maghiare – zile naționale și fațadismul

Stângãciile reevaluãrii relațiilor româno-maghiare – zile naționale și fațadismul

Lipsa de isterie cu ocazia zilei de 15 Martie a surprins multã lume. Lume obișnuitã la tot felul de manifestãri național-zgomotoase care au prizã la public, având altminteri singura menire de a perturba, într-un fel sau altul, sãrbãtoarea decentã, obligând jandarmii sã intervinã. Presa centralã a pãrãsit scena cu o tristețe mare, negãsind nimic “scandalos”, “halucinant” sau “incredibil” în manifestãrile dedicate acestei zile.

Societatea româneascã și cea maghiarã din România, parcã nu crede nici azi, cã totul s-a desfãșurat fãrã incidente. Simțindu-se încurajați de acești vești pozitive, mulți gândesc deja la urmãtorii pași ai normalizãrii relațiilor româno-maghiare, ceea ce este promițãtor, ba chiar entuziasmant.

Ar fi bine însã sã facem din start niște observații legate de aceste planuri alimentate cu elan civic.

Cei care promoveazã prezența reciprocã a cetãțenilor României la sãrbãtorile naționale românești sau ungurești – 1 Decembrie și 15 Martie –, militeazã aparent pentru niște gesturi frumoase și cu prizã la public. Însã, cu acest îndemn, nu pot genera saltul calitativ care ar putea marca punctul zero, adicã punct de pornire a clãdirii noii societãți moderne, în care se recunoaște cã românii și maghiarii sunt cofondatorii acestei țãri.
   

Saltul calitativ ar trebui sã fie obișnuința cu adevãrul, și promovarea ideilor care lumineazã problemele de fond, de obicei foarte neplãcute. Pânã evitãm lucrurile neplãcute, care ne otrãvesc zilele cotidiene și serbãtorile deopotrivã, tot ce încercãm sã facem este doar tratament simptomatic.

1 Decembrie a fost aleasã ca zi naționalã a României numai și numai pentru a cauza durere unei pãrți a cetãțenilor țãrii – maghiarilor. Aceastã zi a intrat în istoria autohtonã ca o zi în care maghiarii și-au pierdut patria mamã, predând la cheie Transilvania, un ministat funcțional. Astfel, aceastã zi nu poate sã fie decât zi de doliu pentru toatã maghiarimea din lume.

Problema se pune în felul urmãtor: societatea românescã are dreptul sã sãrbãtoreascã orice zi, fiind majoritarã. Românii pot sãrbãtori cu mare fast și ziua doliului maghiar (1 Decembrie) – este dreptul lor. Dar a forța maghiarii sã participe cu bucurie la aceastã sãrbãtoare, nu este elegantã deloc. Desigur, maghiarii se vor duce dacã trebuie, cã nu au ce face. Sunt minoritari.

Întreb însã, ce rost are sã ne mințim. Pânã când ne prefacem cã imnul actual al României se îndreaptã împotriva maghiarilor (barbarilor de tirani – 1848), ziua naționalã asemenea. Împotriva acelor maghiari care sunt contribuabili, ca și românii, plãtind cinstit taxe și impozite pentru a trãi și a sãrbãtori fãrã nervi la stomac, fãrã eterna prefacere obligatorie și tradiționalã.

Repet, putem promova fațadismul, putem sã ne prefacem, sã ne pupãm, sã ne dãm flori, urãri. Pânã problemele de bazã nu se rezolvã, nu ai ce clãdi.

Problema, însã, este mai grea decât pare. Nu doar pentru cã obișnuința cu adevãrul este și va fi foarte grea, ci și pentru cã în România fațadismul are tradiție bine înrãdãcinatã.

Titu Maiorescu marcheazã promt aceastã obișnuințã a românilor, graba de a face Academie și numai dupã aceea viațã științificã, de a clãdi Teatru și abia apoi preocuparea fațã de gãsirea unor actori, de a construi școalã și abia pe urmã se planificã cam ce ar trebui fãcut în aceastã clãdire.

Iatã câteva idei preluate din cãlimara lui Titu Maiorescu, care acuzã societatea româneascã de mimarea structurilor occidentale, preluând direct vârful realizãrilor, sãrind etapele care stau la baza acestor succese. Astfel se pun bazele acelui fațadism care caracterizeazã fãrã doar și poate societatea româneascã din secolul al 20-lea și al 21-lea.

Titu Maiorescu scria aceste lucruri în 1868, atrãgând atenția, cu stiloul îmbibat în vitriol, asupra “creațiile românești mãrețo-bombastice”, care nu au nimic la bazã, privând altfel românii de realul ritm și sens al dezvoltãrii culturale, fãcând din români cãlãtori eterni în timp, negãsindu-și locul între realitate și fațade pompoase.

Avem deci de ales: fațadismul, prefacerea și tratamentul simptomatic sau obișnuința cu adevãrul. Cu adevãrul neplãcut – dar cu forțe într-adevãr vindecãtoare.