Sorin Bocerean: Despre Kosztolányi și „Nero, poetul sîngeros”

Sorin Bocerean: Despre Kosztolányi și „Nero, poetul sîngeros”
Despre Kosztolányi și „Nero, poetul sîngeros”
 

 

 

Privitã dintr-o anume perspectivã, ediția 1975 a romanului „Nero, poetul sîngeros”, apãrutã în colecția „Bibiblioteca pentru toți”, prilejuiește printre altele întâlnirea cu trei nume: Nero – împãratul roman, în postura de personaj principal; Kosztolányi Dezsõ (n. 1885, Subotița – d. 1936, Budapesta) – scriitor, poet, traducãtor literar, critic, eseist, jurnalist, una dintre figurile remarcabile ale prozei și poeziei maghiare din secolul XX; Ana Halász (n. 1928, Oradea – d. 2002, București) – publicist, critic de teatru și film, traducãtor și scriitor, care semneazã prefața volumului.

 

Dacã pentru omul de rând aceastã întâlnire cu Nero poate avea un background din zona istoriei, literaturii sau a cinematografiei, astfel fiind de fapt o reîntâlnire, Kosztolányi Dezsõ, cel puțin pentru publicul nefamiliarizat cu literatura maghiarã, apare ca o figurã necunoscutã, pe de altã parte suscitând interesul pentru viitoare lecturi ale operei sale. „Nero, poetul sîngeros” a apãrut în anul 1921, bucurându-se de premiul Academiei Maghiare și fiind tradus încã din timpul vieții sale în limbile germanã, englezã, italianã, croatã etc. 
 
Pânã atunci, din anul 1901, lui Kosztolányi i-au apãrut publicate poezii, prozã liricã, nuvele și traduceri. Munca sa de creație și activitatea publicisticã s-au desfãșurat într-o perioadã agitatã d.p.d.v. istoric. În prefața Anei Halász, modul în care scriitorul s-a raportat la evenimente este prezentat într-o manierã nedisimulatã de stânga, una interesantã, mai ales cititã acum, la aproape o jumãtate de veac distanțã.
 
Deși titlul ar putea sugera un roman de întindere și nu neapãrat foarte accesibil, un roman în care analiza personajului principal sã fie una ce solicitã un efort dincolo de limitele satisfacției publicului foarte larg de a citi pentru destindere, Nero lui Kosztolányi ne apare unul accesibil da capo al fine, în toate ipostazele scoase la ivealã – adolescent, poet, om, dictator etc. 
 
       
 
 
Accentul este pus pe latura omului Nero, pe trãirile sale, fapt care îl aduce mai aproape de cititor. Nero nu apare aici neapãrat în prim-plan ca imperator, gloria imperiului pãrând aici o nimica toatã, ci ca un om care ajuns în vârful puterii își trãiește drama vieții, producând drame altora. 
 
Pare o ciudãțenie cum cititorul nu o datã este pus în situația în care, la distanțã de doar câteva rânduri, sã-i fie alãturi în drama sufleteascã iar apoi sã-l deteste. Sau viceversa, paradoxul respectiv, coroborat cu intrigile și crimele descrise în cuprinsul romanului, producând un sentiment de morbid.
 
Cititorul român, care prin tradiție are în bagajul sãu „Quo Vadis”-ul lui Sienkiewicz, va descoperi în „Nero, poetul sîngeros” un roman de dimensiuni mai reduse, cu o abordare diferitã asupra aceleași perioade istorice.