Oare de ce nu se inițiazã și în România un proiect Fãrã Granițe (Határtalanul) pe modelul maghiar?

La 18 octombrie 2010, Parlamentul Ungariei a pus bazele conceptului noii solidaritãți „eu-moderne” panmaghiare. În aceastã zi s-a adoptat hotãrârea conform cãreia excursiile organizate pentru elevi în regiunile locuite de maghiarii care trãiesc „în regim” minoritar în țãrile vecine ale Ungariei vor fi subvenționate integral de stat.
 
Cu alte cuvinte, prin aceastã hotãrâre elevii din Ungaria – viitorul națiunii maghiare – au fost stimulați într-un stil  atât de „cool”  sã viziteze comunitãțile maghiare din statele învecinate, încât aceastã „ofertã” a statului a generat o adevãratã mișcare tinereascã de socializare modernã, îndreptând toatã societatea maghiarã spre un alt nivel de înțelegerii a noțiunii de solidaritate naționalã, respectiv conviețuire etnicã regionalã.
 
Prin miile de discuții, miile de relații umane, au încolțit semnele catarsisului regãsirii. – Noi suntem maghiari, ca și voi. Voi sunteți maghiari, ca și noi…

Așa au învãțat odatã pentru totdeauna elevii din Ungaria cã maghiarii din Transilvania nu sunt români care vorbesc ungurește.

Accentul lor secuiesc sau românesc nu înseamnã deloc cã s-au îndepãrtat de națiunea maghiarã, ba chiar dimpotrivã: ei sunt cei care completeazã cvasiperfect hotarele  erodate ale spațiul lingvistic maghiar.

Oare de ce nu se inițiazã și în România un proiect Fãrã Granițe (Határtalanul) pe modelul maghiar, oferind excursii gratuite – subvenționate integral – pentru elevii din țara Mamã, ca sã se lãmureascã singuri ce înseamnã sã trãiești cu inima românã într-o țarã unde limba ta maternã nu este oficialã? Sã te ții de mânã cu românii moldoveni și sã-ți aparã lacrimi în ochi când îți aratã steagurile românești ascunse în pod…

Eu sunt convins cã odatã cu punerea în mișcare a unui astfel „convoi al solidaritãții” spre Republica Moldova, Cernãuți, Herța, Odesa, Bolgrad, Teceu, Timoc și celelalte regiuni locuite de români, s-ar schimba multe lucruri și în Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a inscripțiilor bilingve în locurile unde minoritãțile – de orice culoare ar fi ele – pledeazã pentru acestea.

Dacã omul de rând ar vedea cum se chinuiesc românii din Ucraina sã amplaseze ici-colo câte-o tãblițã în limba românã, cum încearcã sã semnaleze autoritãților ucrainene, prin gesturi mai reținute ori mai articulate, faptul cã ei nu sunt ucraineni de origine române, ci pur și simplu români, ar fi altã atitudine fațã de multilingvism pe la noi, în România.