Silviu Mãcrineanu: Oituz. Pe urmele ceangãilor de altãdatã.

Îmi fãgãduisem mai de mult cã-mi voi
face timp sã trag o fugã pânã la Oituz. Nu, nu tresãriți, nu este vorba despre
locul unde s-a purtat una dintre cele mai sângeroase bãtãlii din Primul Rãzboi Mondial.
Pentru cã dacã ar fi așa, o fugã de la Constanța pânã acolo mi-ar lua mai mult
de jumãtate de zi, datoritã minunatei rețele de autostrãzi suspendate ce
împânzește România. Nu, este vorba de alt Oituz, la douãzeci de kilometri de
oraș. Trebuie sã mãrturisesc cã de câte ori treceam pe șosea și vedeam tabla
indicatoare cu acest nume, prin minte îmi fulgera aceeași întrebare:

        
Oituz? Ciudat, de ce
s-o fi chemând așa?

Și treceam des pe lângã satul așezat la
doar un kilometru de drumul Constanța -Tulcea. Și de fiecare datã admiram în
depãrtare linia zveltã a unui turn de bisericã, înalt, mult prea înalt pentru
tipicul dobrogean de altãdatã. Care tipic spunea cã ghiaurilor li se interzicea
cu strãșnicie sã înalțe biserici pentru Dumnezeul lor, mai înalte decât geamiile
musulmanilor. Ceea ce a fãcut ca grecii din Constanța sã-și dureze biserica
fãrã turle, iar bulgarii din Istria sã o îngroape pe a lor parțial în pãmânt.

Cu timpul aveam sã aflu cã satul
dobrogean primise acest nume în amintirea celuilalt Oituz, unde un neam de
oameni hotãrâți își vãrsase și el sângele întru apãrarea Regatului României. Amestecat
printre combatanții majoritarilor autohtoni, mai degrabã anonim decât remarcat.
Cãci pe crucile de la Oituz, și – vai, Doamne! – câte cruci au trebuit cioplite
în acele vremuri de restriște, vom întâlni nume care unora nu le sunã prea
familiar, precum: Vereș, Ilieș, Jicmon, Gabor, Pal sau Ferenț. Ale cui erau
aceste nume de eroi care și-au dat viața pentru patrie? Erau ale ceangãilor din
Moldova, fie din Țara de Sus, fie din Țara de Jos, ceangãi trãitori de sute de
ani pe respectivele meleaguri. Ca orice 




minoritate trãitoare la confluențã de drumuri, de imperii și de neamuri, ceangãii au o istorie aparte
și controversatã. Ceea ce nimeni nu poate tãgãdui în ceea ce îi privește este
faptul cã vorbesc o maghiarã arhaicã, de ev mediu transilvãnean probabil, și cã
sunt în majoritate de rit catolic. Cât despre originea lor, rar mi-a fost dat
sã întâlnesc o mai mare adunãturã de ipoteze și teorii, mai mult sau mai puțin
susținute de argumente. Teorii ce-i definesc drept rãmãșițe ale hunilor lui
Atila, sau ale maghiarilor din Etelköz-ul originar, ca neam turcic maghiarizat,
sau ca secui, cum
ani sau pecenegi.

Mai aproape de adevãr îmi par mie
teoriile ce îi socotesc ca maghiari trimiși de Regatul Ungariei pe versantul
estic al Carpaților, ca un fel zonã tampon menitã sã apere pasurile de trecere
și sã colonizeze ținuturile respective. Sã nu uitãm cã începuturile istorice
ale Moldovei sunt ca marcã a Regatului Ungar, desprinsã apoi de acesta de cãtre
ambițioșii voievozi maramureșeni revanșarzi. Și sã nu uitãm nici de Episcopia
Catolicã a Milcoviei înființatã la 1227 în sudul țãrii, având pe lângã cumani
și credincioși unguri și sași, despre care Papa se plângea pe la 1234 cã se cam
leapãdã de catolicism:

„Cãci,
nesocotind biserica romanã, primesc toate tainele bisericești, nu d
e la
venerabilul nostru frate… episcopul Cumanilor, care e diecezan al acelui ținut,
ci de la niște pseudo-episcopi, care țin ritul Grecilor, iar unii, atât Unguri,
cât și Teutoni, împreunã cu alți dreptcredincioși din Regatul Ungariei, trec la
dânșii ca sã locuiascã acolo și astfel, alcãtuind un singur popor cu pomeniții
Walati, nesocotindu-l pe acesta (episcopul Cumanilor), primesc susnumitele taine
spre marea indignare a dreptcredincioșilor și spre o mare abatere a credinței
creștine..”

Peste acești maghiari de început de ev
mediu s-au suprapus, mai ales în sudul Moldovei, secui fugiți din Ardeal dupã
masacrul de la Siculeni (1764), dar foarte probabil și mai înainte de acesta.
Sã nu uitãm totodatã și de miile de eretici husiți care fug în Moldova din
sudul Ungariei (zona Szerémség), începând cu 1436, dupã înfrângerea mișcãrii
lor. Numele orãșelului Huși nu are cum sã ne lase sã-i uitãm.

Deci ciangãii au luptat cu onoare în Primul
Rãzboi Mondial, câștigând recunoștința suveranului țãrii de la acea datã,
regele Ferdinand I. În consecințã li s-a oferit pãmânt dupã terminarea sa, ca o
rãsplatã binemeritatã pentru morții lãsați pe câmpul de luptã. Dar cum în
Moldova era greu sã se gãseascã pãmânt disponibil, li s-a oferit drept de
proprietate în Dobrogea, cea pe care România o primise la 1877 oarecum în
compensație pentru purtarea Rusiei fațã de ea. Fiecare familie care furnizase
un luptãtor avea sã primeascã nouã hectare de pãmânt, plus încã unul pentru
casã. Cu aceastã ocazie România mai popula și zona sãracã în oameni a Dobrogei,
unde se cãutaserã permanent coloniști, atât din Oltenia și Moldova, cât și
dintre mocanii ardeleni.

O parte dintre cei care primiserã loturi
de pãmânt erau din comuna Luizi-Cãlugãra (în maghiarã Lujzikalagor), din
județul Bacãu. Era o comunã cu populație predominant maghiarã, de confesiune
romano-catolicã, care dupã Primul Rãzboi fãcea parte din plasa Rãcãciuni. Circa
patruzeci de familii de acolo s-au mutat în Câmpia Dobrogeanã, devenind
proprietare de pãmânt, dar obligate sã ia totul de la zero. Și-au fãcut întâi
bordeie, apoi – cu timpul – case din piatrã. Primul țãruș se pare cã l-a bãtut
în pãmânt un anume Anton Pal. O parte dintre ceangãi s-au speriat de condițiile
grele și s-au întors în Moldova, dar în locul lor au venit alții, și mai
numeroși. Pãmântul alocat fãcea parte din cel administrat de primãria din
comuna Karamurat, mai târziu denumitã Ferdinand I, iar în zilele noastre
cunoscutã sub numele de M. Kogãlniceanu.

Dupã un timp în sat au venit și
coloniști germani, aduși și ei de valurile istoriei pe pãmânt dobrogean. Erau
tot catolici de confesiune, iar cu timpul s-au mai amestecat cu ceangãii. Și-au
durat împreunã biserica, iar satul a început sã prindã contur. Când au venit
comuniștii la putere oamenii aveau case frumoase, cultivau cereale, plantaserã
vii și creșteau oi. Totul a fost distrus în scurt timp și inclus în gospodãria colectivã.
Ba – mai mult – consãtenii germani au fost arestați și deportați în Rusia, în
ianuarie 1945, de unde puțini s-au mai întors. Viața acestui sat mândru a fost
tulburata rãu de tot de cãtre cancerul roșu.

Oituzul de astãzi este un sat care și-a
lins rãnile și a renãscut dupã schimbãrile din 1989. Un sat plin de viațã, unde
șapte sute de suflete duc o viațã incomparabil mai bunã decât a primilor
coloniști, strãmoșii lor. Majoritatea au rãmas catolici și merg duminica la
slujbã, într-o bisericã atât de mândrã cum rar mi-a fost dat sã mai vãd una ca
ea. Interesant este cã unul dintre preoții ce aveau sã slujeascã aici în zilele
noastre se numește – amestec de rãdãcinã maghiarã și onomasticã moldavã –
Daniel Abalintoaiei. Pe lateralul bisericii, pe plãci de marmurã albã, oamenii
i-au comemorat pe cei din neamul lor care și-au dat viața pentru țarã, inclusiv
pe cei din satul de origine, Luizi Cãlugãra.

La marginea satului o plantație modernã
îți aratã cã urmașii coloniștilor n-au renunțat la cultivarea viței de vie.
Terenuri lucrate cu meticulozitate înconjoarã satul. Pe lângã vechile case
joase, durate dupã tipic de câmpie, au rãsãrit case noi, unele cu etaj. Multele
mașini parcate pe ulițele satului demonstreazã și ele conexiunea cu
modernitatea. Dintr-una coboarã un cetãțean cu mustãți mândre și fața mai roșie,
care-mi amintește de secuii din sud-estul Ardealului.

-Jó napot! Mit csinálsz?, îmi vine sã-i
spun, în minte venindu-mi cuvintele învãțate in tinerețe pe meleaguri
transilvane.

Rãmân minute bune în fața bisericii, în
ciuda vântului tãios ce-mi pișcã obrajii, admirând lucrarea unor meșteri
într-ale frumosului. Sper sã ajung într-o duminicã dimineața la Oituz, sã prind
slujba oficiatã în biserica aceasta deosebitã și sã vorbesc cu localnici mai în
vârstã despre trecutul satului. Și sã vã împãrtãșesc cele aflate.

Va urma…