Silviu Mãcrineanu: Nãpasta (Chiderea) sau cum sunã Caragiale în aromânã

Silviu Mãcrineanu: Nãpasta (Chiderea) sau cum sunã Caragiale în aromânã  


Hotãrât lucru, sã pui în scenã Nãpasta este un act de curaj, oricând, oriunde și în orice limbã. Piesa lui Caragiale a stârnit controverse precum nici o altã piesã româneascã, atât în rândul intelectualilor români trãitori în epoca autorului, cât și al celor de mai târziu. În egalã mãsurã a stârnit interesul strãinilor, astfel cã în 1895 se juca în germanã la Cernãuți, mai târziu și la Berlin, iar în 1903 publicul budapestan o putea savura, tradusã în limba maghiarã. Acuzația de plagiat adusã lui Caragiale, admirabil demontatã de avocatul Delavrancea într-un proces faimos, a atras și mai mult atenția asupra sa.

Îi datorãm Respect așadar lui Daniel Grigore-Simion, regizorul care – dupã nume – nu pare a avea legãturã directã cu armânimea, cã s-a încumetat la asemenea pariu riscant, sã transpunã piesa în aromânã, limba natalã a dramaturgului, dacã este sã ne luãm cel puțin dupã originea mamei sale. Le datorãm respect și actorilor care s-au strãduit ca piesa sã nu mai parã transpunerea întâmplãrilor dramatice dintr-un sat românesc, de la deal sau de munte, ci sã capete un aer de universalitate: Irina Enache, Tani Ștefu, Andrei Nicolae Stroescu și Hari Gromoșteanu. 

                                                     Foto: România liberã

Pentru asta numele personajelor au fost adaptate: Anca devine Nasta, Dragomir devine Dima, Gheorghe devine Yorghu, iar Ion – Yanachi. O notã specialã pentru intrepretul lui Yorghu, care a trebuit sã învețe de la zero rolul în aromânã, nefiind vorbitor al acestei limbi. Bineînțeles cã și costumul popular românesc a fost înlocuit de simplul și frumosul costum armânesc de zi cu zi.

Scenograful Romulus Boicu a mizat pe un decor minimalist, pentru cã așa și erau casele de altãdatã de la țarã, cu obiecte puține de mobilier, redus la strictul necesar. Chiar dacã Dumitru (Mitru) în piesa originalã era cirezar (negustor de turme de animale), ceea ce presupune cã era mai înstãrit decât media. 

Poate era potrivitã și adaptarea Mitru gelepul, în locul lui Dumitru cirezarul… A folosit foarte mult luminile și umbrele scenograful, cu mãiestrie, pentru a reda atmsfera sumbrã din piesã, trãirile și uneori angoasele personajelor.

Ce m-a impresionat în mod special la scenografie a fost folosirea tinerilor din ansamblul de dansuri aromâne Iholu, atât la începutul cât și la sfârșitul piesei. Dansul lor lent, în pas de ceamcu, însoțit de o litanie polifonicã venitã direct din epoca teatrului antic grecesc, parcã deschidea și închidea un ciclu cosmic, cel al vieții și al morții. Corul polifonic pare a-l boci pe Mitru la început, și pe ceilalți toți care au murit sau urmeazã sã moarã în urma deznodãmântului piesei, la sfârșit.

Satul românesc de altãdatã era, fãrã îndoialã, departe de imaginea idilicã pe care i-au atribuit-o poporanismul sau idilismul literaților de început de secol. Așa cum reiese și din piesa lui Caragiale, el era mai degrabã un creuzet de trãiri puternice, impulsive, instincte puternice, izbucniri de animalitate câteodatã, învãluite uneori în multã promiscuitate. Cãlãtorii strãini ce au strãbãtut țãrile române, detașați de subiect, ne prezintã aceastã lume într-o descriere credibilã.

Religia este cea care încerca sã dezamorseze izbucnirile confictuale, dar preceptele moralei creștine pãreau a se accepta mai mult de fațadã. Personajele din Nãpasta (Chiderea) par sã-i aibã pe Dumnezeu și Stã Mãria mai mult în gurã, și mai puțin în suflet. Cele 10 porunci par a nu fi pãtruns prea adânc în lumea satului, iar dacã au fãcut-o nu prea sunt bãgate în seamã.

Dima îl omoarã pe Mitru, ros de dorința de a o avea pe Nasta, aceasta își clocește rãzbunarea vreme de ani de zile, cu gândul sã-l dea morții, Yorghu plãnuiește la rândul sau sã fugã cu o Nastã mãritatã, Yanachi jefuiește mortul gãsit în pãdure de puținele bunuri avute la el șamd. Alcoolul și violența cutreierã braț la braț aceastã lume atinsã de alienare.

                                                                Foto: Cuget liber

Faptul cã toate cele mai sus pomenite fãceau parte din viața de zi cu zi a satului, transpare din multe secvențe risipite prin piesã. Una din ele este aceea în care Dima o pune pe Nasta sã-i bea din cana cu vin, speriat de posibilitatea ca aceasta sã-l otrãveascã. Alta este cea în care Nasta frãmântã în mânã mânerul cuțitului, animatã de dorința de a-l înfige în Dima. În altã scenã Nasta e lovitã cu rãutate de Dima, faptul denotând obișnuința violenței domestice.

Dar scena cea mai interesantã din piesã, în lumina celor spuse mai sus, mi se pare aceea în care Dima o posedã pe Nasta, mai mult cu forța, toatã întâmplarea apãrând mai degrabã a fi un fel de viol intrafamilial. De ce mi se pare atât de interesantã? Pentru cã totul se petrece în timp ce Nasta frãmântã pâinea în covatã! Nu știu pentru alții, dar pentru mine, crescut la țarã, frãmântatul pâinii, creșterea aluatului, apoi coacerea în cuptor și transformarea în pâine, pâine ruptã apoi în bucãți și împãrțitã între membrii familiei, a fost asociatã în subconștient întotdeauna cu creația. 

Mama pentru mine era o creatoare, la un anumit nivel, care din fãinã, apã și drojdie fãcea – printr-un miracol – sã avem pâine. De aceea scena mi s-a pãrut încãrcatã de un simbolism aparte, și am ținut sã o remarc.

      

Am retrãit în salã, uitându-mã la Nãpasta, senzația cã ea este cumva legatã, subliminal, de Baltagul sadovenian. De multe ori mã întrebam cu frustare, copil fiind, de ce Sadoveanu nu ne-a arãtat și ce s-a întâmplat de fapt înainte de periplul Vitoriei Lipan. Nãpasta într-un fel mi-a oferit o frânturã de rãspuns, dezvãluindu-mi cum trãiau, cum gândeau și cum acționau oamenii din satul românesc de altãdatã.

Deși cunoștințele mele de aromânã pot fi catalogate ca sãrace, cel mult mulțumitoare, am urmãrit cu ușurințã spusele actorilor, iar unde nu am înțeles ceva jocul actoricesc a completat cu prisosințã golurile. M-a surprins puțin schimbarea finalului piesei fațã de original, dar apoi am realizat cã ea se înscria în nota gânditã de regizor pentru adaptarea ei în universul armânesc, mai puțin așezat ca satele românești, cu primar, notar, jandarm, toti reprezentanți ai autoritãții. 

Și se subscrie probabil și ideii ca toatã piesa sã se desfãșoare doar în casa lui Dima, fãrã amestecul oamenilor din sat, casã care se transformã într-un fel de spațiu bântuit, de violențã, de uneltiri, de defulãri, și unde moartea dã târcoale permanent pe la ferestre.

Una peste alta, trebuie sã mãrturisesc cã singurele piese caragelienești pe care nu le vãzusem niciodatã puse în scenã, pânã acum câțiva ani, am avut plãcerea sã le vãd jucate în aromânã. Este vorba de Conu Leonida fațã cu reacțiunea, transformatã de regizorul Toma Enache în savuroasa “Lali Nida s-ampulisteaști cu strãnghil’ii”, și acum de Nãpasta, devenitã Chiderea. Iatã cum lucrurile se pot rãsuci câteodatã în viațã, în mod fericit.

Teatru în aromânã, film în aromânã, poezie de bunã calitate în aromânã, beletristicã în aromânã, despre muzicã nici nu mai trebuie sã vorbim, ce ne spun toate aceste lucruri? Cã aromânii nu vor sã rãmânã doar o amintire pe scena istoriei europene, și lupta pentru pãstrarea identitãții lor. Prin culturã în primul rând, calea cea mai la îndemânã, dar și cel mai greu de urmat.

Succes le doresc!

P.S. Îi multumesc lui Marius Tușa pentru fotografiile și clipurile împrumutate, spre ilustrarea acestui text.