Silviu Mãcrineanu: Biblioteca Româno-Maghiarã – Mãnãstirea neagrã (Fekete kolostor), de Kuncz Aladar
Silviu Mãcrineanu: Biblioteca Româno-Maghiarã – Mãnãstirea neagrã (Fekete kolostor), de Kuncz Aladar

Noirmoutier. Mãnãstirea neagrã. Nume cu rezonanțe sumbre și sinistre.

Cine și-ar putea închipui cã, plecat sã se adape la izvorul culturii franceze, pentru a o transmite mai departe elevilor sãi, s-ar putea trezi – ca într-un coșmar – cã executã cinci ani de recluziune asprã, într-o mãnãstire veche și deterioratã, și într-un vechi fort abandonat, din țara respectivã?

Cine și-ar putea închipui cã acțiunea unui grup de anarhiști, într-o țarã din Balcani, va aruncã Europa –și nu numai – într-un rãzboi nemilos, cu milioane de victime?

Cine și-ar putea închipui cã francezul de rând, jovial și petrecãreț în timp de pace, s-ar putea transforma într-un gardian nemilos și sadic, în timp de rãzboi?

Dacã cineva și-ar fi putut închipui toate cele de mai sus, în mod sigur nu Kuncz Aladár era acela!

        

Declanșarea rãzboiului avea sã-l ducã pe autor în situații greu de imaginat pentru un intelectual maghiar, crescut în admirația culturii franceze, totul culminând cu internarea sa în lagãrele franceze, ca cetãțean al unei țãri „ostile”, împreunã cu alți germani, austrieci și maghiari, pe care francezii îi reunesc sub apelativul jignitor „les boches”.

Urmeazã ani de detenție greu de descris, în clãdirea insalubrã a vechii mãnãstiri Noirmoutier, dormind pe o mânã de paie îndesate într-o cârpã numitã exagerat saltea, mâncând fierturi de legume fãrã gust și consistențã, nevoit sã se plimbe cu alte sute de oameni într-o curte micã, cu un strat gros de praf, care se transformã – când plouã – într-un noroi clisos. Trãind în încãperi neincalzite, pline de igrasie și mucegai, în tovãrãșia șobolanilor. 

Cãrând apã cu sacaua de la câțiva kilometri distanțã, ceea ce transformã banalul lichid într-unul dintre cele mai dorite lucruri, iar baia într-un vis imposibil de realizat. 

Supuși permanent toanelor unor administratori rãu intenționați și pãziți de soldați cu baioneta la armã, ca cei mai periculoși rãufãcãtori. Și vorbim aici de oameni de toate categoriile: muncitori constructori, ospãtari, cojocari, artiști plastici, scriitori, învãțãtori, elevi, toți cu singura vinã cã aveau pașaport austro-ungar sau german, și cã i-a prins declanșarea rãzboiului pe teritoriul unui stat devenit inamic.

Kuncz Aladar suportã cu greu regimul absurd de detenție, în ciuda preocupãrilor pe care și le cautã și inventeazã, precum și în ciuda eforturilor cercului de prieteni maghiari cu care împarte totul. Trece cu greu regimul de privațiuni imposibil de descris, învingând totuși gripa spaniolã, și trecând foarte aproape de nebunie la un moment dat. Un prieten, Laczkó Géza, îl descrie la întoarcerea la Budapesta: „… s-a întors în 1919, într-un palton ponosit, într-o cãmașã ruptã, mototolit, neîngrijit, cu degete galbene de nicotinã, cu un mers șovãielnic. Mâinile îi tremurau, privirea îi era tulbure… Era strãin, o ruinã…”.

Cartea lui Kuncz Aladár se citește încet, ca orice mãrturie personalã a cuiva care a trãit un fapt istoric reprobabil. Autorul are un talent descriptiv rar întâlnit, tablourile create de el au ceva din virtutea unei fotografii bune, genul care pare cã a oprit timpul în loc, pentru a putea surprinde cel mai mic amãnunt. Portrete de prieteni, de neprieteni, descrieri de situații sau locuri înconjurãtoare, toate au darul de a te transpune în atmosfera apãsãtoare a detenției.

Prin ceața groasã a amãrãciunii și tristeții, cartea este strãbãtutã câteodatã și de raza de soare a unei bucurii: întâlnirea la fântânã cu o fatã, un pahar de vin bãut la un negustor de la care se fãcea aprovizionarea, legãtura stabilitã cu Dumnezeirea prin intermediul unei mici statui a unei madone de la biserica din sat, prietenia cu un câine, ascuns de cãtre deținuți pentru a nu fi descoperit de cãtre administrator, vizita unor americani de pe navele din port.

Și când lucrurile se mai aranjaserã puțin la Noirmoutier, vine șocul cel mare: mutarea în lagãrul de la Île d’Yeu, cel mai aspru stabiliment de gen din Franța. Mult mai mare, dar și mai puțin prielnic unei vieți normale. Adaptarea va fi foarte grea pentru autor, dovadã cã participã aici și la o tentativã de evadare ratatã. Urmatã, la scurt timp, de asaltul gripei spaniole asupra deținuților prost hrãniți, ale cãror rânduri le subțiazã simțitor. Învinge boala, dar cu greu, și mãrturisește el însuși cã momentele grele îl aduc în pragul nebuniei. 

Terminarea rãzboiului nu atrage dupã sine imediata eliberare a prizonierilor, lunile ce urmeazã fiind cele mai greu de suportat. În cele din urmã Kuncz Aladár prinde ultimul transport cãtre Elveția neutrã, și trãiește miracolul ajungerii într-o locație unde se poate spãla și mânca normal. Dupã câteva zile ajunge în trenul spre Budapesta, iar în drumul lor cãtre casã eliberații au șocul descoperirii unei Europe crunt lovite de rãzboi, cu copii care le cerșesc mâncare prin gãri, și mame care-și smulg pãrul din cap, disperate cã nu-și pot hrãni copiii.

În tramvaiul din Budapesta, în drum spre amicul sãu Laczko, toatã durerea și umilința suferite își gãsesc drumul descãtușãrii prin lacrimi, în momentul în care un cãlãtor oarecare, impresionat de apariția sa, îl întreabã îndatoritor:

– Îmi dați voie sã vã ofer o țigaretã Duna?


Kuncz Aladár – Mãnãstirea neagrã, Editura Kriterion, București, 1971.