și eu am scufundat Atlantida

și eu am scufundat Atlantida

Prințesa Xanadu

Pe când citeam tratatul despre poezie al desãvârșitului Xedozi (în vis, desigur și parcurgeam strofele în care el scria o artã poeticã și le-am citit clar, dar pãcat cã memoria mea este atât de slabã, cãci altfel le-aș putea reproduce – și atunci ar fi minunat, pentru cã bãtrânul Xedozi cu barba de fuioare albe nu a scris niciodatã un tratat de poezie în versuri, un poem, dar probabil astfel l-a închipuit – și așa am fi avut acum o poezie de Xedozi), am visat pentru a doua oarã viermii albi. În încãperea vãtuitã în alb a palatului princiar, viermii urcau pe perete spre plafon.

Nu erau foarte mulți, ci așezați undeva la mijlocul încãperii, se aflau în numãr egal și pe perete și pe tavan. Înaintau cu o lentoare majestuoasã, iar albul lor, la fel de alb ca al varului, nu îi fãcea totuși invizibili. Umbra de sub ei reușea sã le deseneze un contur de cãrbune în jur. Erau grași, enormi, pufoși. și încã o datã spun, m-a frapat mișcarea lor atât de înceatã, încât pãrea a fi dincolo de orice voințã și grijã, implacabilã. De fapt, deși încercau sã înainteze, așa cum fac viermii, scurtându-se și mișcând pe rând apoi inelele într-o destindere grațioasã, ei rãmâneau pe loc.

Dar, spre deosebire de visul visat rândul trecut, acum am vãzut viermi și în blãnurile tigrilor albi întinse pe pardoseli și am vãzut viermii albi și în patul meu, umblând prin cearceaful plãpumii. Am strigat-o pe tânãra Iasmin și trãgând plapuma de pe pat, i-am spus sã caute locul de unde ies viermii, dar atunci am vãzut cã ei ies undeva între marginea patului și perete. I-am spus sã scoatã așternuturile albe și sã tragem patul, ca sã vedem de unde vin, însã înainte de a face acest lucru, m-am trezit. Am repetat apoi ore în șir numele zeului suprem: Allez, Allez, Allez, Allez… fãrã sã-mi aducã nici o ușurare și l-am repetat apoi așa cum mi-a recomandat în secret înțeleptul Xerios, de la coadã la cap: Zelah, Zelah, Zelah… și parcã m-am liniștit, cãci pãrea a mã fi cufundat într-o apã uleioasã și tulbure, așa cum trebuie cã a fost când am stat în pântecul mamei, cuprinsã în placenta plinã de lichid amniotic, unde trupul meu nu avea greutate și mã puteam roti încet, fãrã a fi obligatã sã merg, sã caut, sã ajung undeva, nu știu unde, sau sã obosesc de-a lungul unei zile.

Ci acolo poate visam, dar cred cã mai degrabã nici nu știam sã visez și nu știam ce e visul, ci eram eu însãmi și totuși cunoșteam lumea întreagã, fiindcã ea nu era mai mult decât eram eu, ci lumea eram eu, lumea era în mine și tot ce se afla afarã era doar un lichid primitor, de care mã simțeam bucuratã. Am umblat apoi prin uriașele încãperi pustii și albe ale palatului și briza venea dinspre ocean, învolburând și fluturând perdelele enorme.

Când am privit afarã pe fereastrã, soarele asfințea și am avut o clipã impresia cã soarele e un uriaș porc tãiat în douã, tãiat chiar de apele în care intra, un porc ce nu se zbate, bucuros de propria-i moarte, al cãrui sânge a curs brusc în ocean. În port, valuri mãrunte ciocneau lemnul corãbiilor purpurii.

Nu se auzea nici un zgomot și totuși, în minte auzeam sunetul apei ce se așterne pe țãrm, acel foșnet ca și când ai boți încetul în pumn o hârtie. Am stat mai multe clipe nemișcatã privind catargele și m-am fãcut una cu legãnarea lor indiferentã, încât puțin mai apoi îmi pãru cã ele stau pe loc, în timp ce Atlantida se mișcã, se leagãnã beatã de un descântec, iar oamenii urcã spre cer. Peste podul de jad arcuit peste prãpastia râului Partex treceau siluete grãbite, de parcã ar fi fost sã urmeze furtuna. Dar Xanadu nu a mai fost de sute de ani lovit de furtuni.

Mai jos de pod, la douã mii de pași de țãrm, râul cãdea în cascada împurpuratã, de la o mie de metri înãlțime, ca un fuior de sânge. și totuși, deși era senin, cerul îmi pãrea cã ar fi învolburat de nori. De fapt, e mult timp de când mã încearcã impresia cã asupra orașului s-a lãsat o cupolã, iar noi suntem închiși într-o cutie de sticlã.

Deși ziua e atât de multã luminã, nu o mai vãd. Poate calcarele de unde izvorãște râul Partex m-au orbit. Printre minarete de marmurã albã, printre turle de jad, printre crenelurile stâncilor, privesc deseori cascada. Apele opaline, sunt aidoma cãderii din cer a laptelui. De multe ori nici nu vãd pragul de stânci ce rupe râul, lãsându-l sã cadã.

Ci vãd doar laptele și pulberea apelor calcaroase, coborând din bolta cerului. și iar am privit corãbiile prelungi, subțiri, cu prove înalte și ferestruici nenumãrate. Erau atât de gingașe, încât îmi pãru cã un suspin le-ar spulbera. Le-am privit îndelung: iubeam mult corãbiile când eram micã. Ele plecau spre depãrtãri. și tocmai când sã urc pe una din ele, în vis, desigur, doica veni dupã mine, cu plãmânii plini de ecoul sãlilor:

– Xanadu! Xanadu! striga prin palat. Ea mi-a dat numele, dupã numele portului. Dar am îndoieli cã ar fi un nume norocos.

Xanadu cu turlele de fildeș, cu porturile albe și cascada care curge din cer.

Prințul Xipedide

Dragã Sheryll, zilele trecute când fãceam fetelor propuneri amoroase prin yak-ul de discuții (nu am parolã, dar am fãcut niște șmecherii ca sã intru) și mã identificasem drept un tip de douãzeci și opt de ani, tu mi-ai spus cã aș avea o minte de doisprezece ani. Chestia asta mi s-a pãrut teribil de hazoasã, pentru cã în general nimeni nu acceptã vârsta adevãratã pe care o am. ține-te bine! Nu am doisprezece ani, cum ai spus tu și nici douãzeci și opt, cum te-am fãcut sã crezi, ci paisprezece ani. Dar am constatat cã dacã îmi spun vârsta realã, copilele mã persifleazã, de parcã ar fi ceva de capul lor, iar cei maturi mã trimit la culcare: cum de nu dormi la ora asta, piciule? Treabã, îți dai seama, menitã sã-ți taie cheful de discuții.

De obicei fac conversații anodine, cu totul indiferente, dar alaltãieri, când te-am gãsit și pe tine, aveam o stare aparte și mult chef de vorbã. Uneori se întâmplã sã ai chef de vorbã și constați cã nu ai cu cine vorbi. De aceea am și intrat pe yak, dar nu am gãsit, afarã de tine, pe nimeni care sã depãșeascã faza oripilantã a unor conversații minore.

De aceea ți-am și spus cã ne-am împãca probabil de minune amândoi. Cum însã nu ai vrut sã te identifici, mãcar formal, mi-am zis cã porecla ta trebuie sã fie al unei fete. Aș fi dezamãgit sã aflu cã ești bãrbat. Bineînțeles, cred cã te întrebi cum am gãsit adresa ta, pentru a-ți trimite mesajul acesta.

E doar pentru cã am și eu micile mele trucuri, însã nu le-am folosit niciodatã într-un mod reprobabil. Dar, ce sã-i faci, îmi place sã-mi bag nasul ici-colo în micile secrete ale atlanților. Mai descoperi o conspirație, mai descoperi infidelitãți conjugale, mai citești un mesaj de iubire, adicã îți pui oarecum în mișcare sentimentele, în cetatea noastrã altfel atât de… cum sã-i spun, ca un oraș pãrãsit de ființele vii, în care trãiesc doar amintirile.

M-a distrat cã te-ai apucat sã-mi cauți adevãrata identitate și chiar mi-ai gãsit o adresã, desigur, falsã. Cunosc destul de bine jocul poreclelor – însã nu vreau sã-ți stric sentimentul de triumf pe care bãnuiesc cã l-ai avut atunci când mi-ai transmis cã mã cheamã cutare cutãrescu și cã am adresa cutare.

Pur și simplu vreau sã-ți fac o mãrturisire în felul acesta, anume cã, din motive cât se poate de obiective, toate identitãțile mele sunt false. E posibil, dacã te pricepi sã cauți bine, sã mã afli în rețea și sub alte nume. Dar nici unul nu e cel adevãrat. Nu vreau sã-ți trezesc orgoliul de a-l afla, pentru cã asta nu e posibil. Repet: toate identitãțile mele sunt false.

ți-am spus cã am paisprezece ani, însã, deși sunt un puștan obișnuit ca oricare altul (asta e tautologia pe care o folosesc ca sã întãresc ideea și sã mã amuz), am unele calitãți ce îmi provoacã numeroase necazuri. S-au fãcut asupra mea mii de teste, unele mai de neînchipuit ca altele. Încât, dragã Sheryll (sper cã ești fatã), tocmai acesta e motivul pentru care m-am gândit sã-ți scriu.

Am bãgat de seamã cã ai destulã imaginație și inteligențã și vroiam sã-ți propun sã discutãm despre unele lucruri care mã intereseazã și pe care nu am cu cine le discuta. Asta, bineînțeles, dacã o sã-ți convinã.

Iatã. Mai zilele trecute, psihologii m-au atacat cu alt test, la care lucreazã de mai bine de un an pe „subiecți etalon”, dar de multe ori, când vorbesc între ei, folosesc sintagma „subiecți normali”, de parcã eu aș fi anormal.

O întreagã gașcã de puștani de vârsta mea sunt chinuiți cu teste, pentru ca rezultatele lor sã fie mai apoi comparate cu ale mele. Ce le-a dat psihologilor prin cap, a fost sã arunce pete de tuș pe coli de hârtie și noi sã le interpretãm. Am refuzat sã rezolv testul, dar asta s-a întâmplat destul de des și sunt obișnuiți. știu cã pânã la urmã tata mã va convinge sã colaborez cu ei, spre binele meu, dupã cum afirmã toatã lumea.

Dar iatã motivul pentru care am refuzat, fãrã sã fac uz, cumva, așa cum s-ar putea crede, de un capriciu. Eu am întotdeauna motive obiective. Am refuzat pur și simplu deoarece am considerat cã pot interpreta o imagine în cincizeci de moduri diferite, iar treaba asta nu mi-ar fi de nici un folos, pentru cã psihologii nu acceptã decât o singurã interpretare și atunci deducțiile lor nu pot fi decât false în ce mã privește.

Altfel mi-ar fi plãcut sã mã joc cu posibilii și ambiguitatea, de ar fi fost sã aflu cu adevãrat ceva despre cel care sunt. Oricum, îți pot spune cã mie îmi este foarte limpede cã testele astea nu-mi fac nici bine, nici rãu. Nu sunt în folosul meu în nici un fel, ci doar psihologii învațã din ele, dar învațã ceva fals. Nu știu de altfel ce ar putea învãța, deoarece mie lucrurile îmi sunt clare.

Dar sã-ți spun toatã povestea. Am refuzat, dar apoi, noaptea, mi-a venit în gând sã mã strecor în încãperile amenajate pentru testãri și am furat colile cu pete de tuș. Nu din alt motiv, dar aveam stomacul deranjat și m-am gândit cã stând pe tron, sã-mi fac o ocupație oarecum intelectualã, sau mai degrabã sã mã cufund în visul pe care imaginile mi l-ar fi sugerat. Gândeam sã dau planșelor douãzeci de interpretãri diferite, deoarece aceasta e calitatea mea, sã vãd întregul și cum se unesc pãrțile între ele. Aceasta e întâia operație, care fixeazã universul ireductibil al imaginii.

Dar apoi – am constatat asta de mult –, în spatele imaginilor stau ambiguitãțile, așa încât imaginea totalã lasã un mare numãr de posibilitãți de a o vedea. Sã-ți spun ce-am constatat, întrucât aceasta a fost o realã surprizã pentru mine. Am luat planșa unu și am privit-o. În câteva secunde am avut un adevãrat șoc.

Ochii au parcurs toate formele, cãutând sã adune întregul, dar acest întreg era totalmente vid. Pe planșa aceea, deși imaginea pãrea sã reprezinte ceva la prima vedere, nu era decât o anodinã patã.

O patã, dacã înțelegi ce vreau sã spun. În loc sã pot avea douãzeci de interpretãri, așa cum crezusem, nu aveam decât o imagine goalã. Dacã ar fi fost sã rezolv testul când se aflau de fațã psihologii, aș fi jucat probabil teatru și le-aș fi spus cã vãd acolo o rațã care zboarã.

Îi mint de multe ori în felul acesta și le dau rãspunsurile unui copil obișnuit. Am vãzut, privind imaginea aceea vidã, cã aruncarea unei picãturi de tuș pe o coalã, ce apoi a fost îndoitã la mijloc și cele douã pãrți ale colii au fost lipite una de alta pentru a da o figurã perfect simetricã, duce la nașterea unei imagini ce nu are nici un conținut.

Mi-am dat îndatã seama, pe de altã parte – și asta a fost descoperirea mea – cã orice imagine creatã de un om, se bazeazã pe un simț al proporțiilor, nu pe simetrii brute, un simț al proporțiilor ce duc la nașterea unui întreg. Între diferitele pãrți ale imaginii existã proporții bine stabilite, pentru a exprima ceva, ceva despre care de obicei însuși artistul, dacã e sã mã gândesc la un artist, nu știe ce exprimã. Deoarece proporțiile instituie un sens și din orice activitate creatoare umanã rezidã un sens.

E un sens, nu o tezã și de aceea poate avea zeci de interpretãri (iar teza e o interpretare forțatã, univocã). Pe când picãtura de tuș preschimbatã în imagine, nu reprezenta absolut nimic, nu era produsã de imaginația, inteligența, intuiția sau rațiunea omului. Aș putea sã-ți vorbesc foarte mult acum despre aceste lucruri, deoarece știu de unde vin în mintea omului formele și proporțiile pe care el le utilizeazã pentru a crea: din naturã.

Arborii gigantici ce cresc în Xanadu, din câte se spune de la începutul lumii, ne intrã în minte cu proporțiile lor, munții, portul, corãbiile, mișcarea apelor, cerul – toate sunt prezente în creierul nostru. Însã nu asta are importanțã. (Totuși e important sã-ți spun cã toate cele existente sunt create de un zeu).

Când am vãzut vidul imaginii, m-am ridicat de pe tron (cred cã știi ce e acela, tronul din locul unde și regii merg singuri) și m-am dus sã caut rãspunsurile subiecților etalon, ale copiilor obișnuiți. Am avut din nou un șoc.

Ei vãzuserã în imaginile acelea diferite forme familiare. Un arbore, o gãinã, o corabie, o cascadã, un pod, un turn, un înțelept care citește o carte, intrarea într-o peșterã, albia unui râu secat, o frunzã de mirt, un boboc de trandafir, o cetate crenelatã, un templu și multe altele. Încât m-am întrebat, cum de este posibil ca un om sã poatã vedea într-o imagine vidã ceva ce ar putea sã existe?

Cum de nu percepe cã imaginea aceea nu e un întreg și îi pare cã ea ar reprezenta ceva? E un mister și vreau sã rãmânã așa, deoarece, dacã am discuta asupra lui și i-am cãuta înțelesuri, consecințele sunt atât de grave, încât mã deprimã. Pornind de la acest fapt, am putea nega însãși existența zeilor, ori fie și numai inutilitatea creației lor. Sau, ca sã nu fim așa prãpãstioși, am nega putința oamenilor de a accede la zei.

Cãci ei vãd în Nimic același lucru pe care îl vãd și în creația zeilor.

Fragmente din și eu am scufundat Atlantida. Ed. TipoMoldova, 2016