Septimiu Borbil: Drumul Crucii lui Herglotz
Popor crunt și ne’ndurat, 
Pe Isus L-ai dezbrãcat, 
Lui Mesia cel dorit 
Rușinãri I-ai pregãtit. 
Isuse, Mire ceresc, 
Ajutã-mi sã mã feresc 
De gânduri, vorbe spurcate, 
De fapte nerușinate. 


(Trecerea la starea a X-a)


Drumul Crucii lui Herglotz

Din iunie sau mai corect de când mi-a fãcut cu ochiul megalitul DRAGAN FECIT care vegheazã la ortodoxie de dincolo de drumul grofului Széchenyi, mã tot îmbii sã scriu vʼo câteva rânduri, dar ca unul ce a tot vãzut „mirãri de lume” în decursul timpului, am amânat … De atunci și pânã la Sântã  Mãrie Mare s-a scurs însã ceva vreme și mi s-au cam adunat …



                                                          Iosif Constantin Dragan FECIT…

În concluzie, puteți sã-mi ziceți macãrcum și sã mã faceți în toatã forma, dar puteți sta și ogoiți – fiecare dupã cum simte – pentru cã eu oricum am sã vã trântesc în fațã ce gândesc.

Merg frecvent în Banat, locul în care am trãit pânã aproape de 30 de ani și unde am înțeles cã viața și-o face omuʼ și cã fiecare-i liber s-o trãiascã dupã cum îi place dar fãrã sã aducã vreo atingere celorlalți … 

Așa era Banatul copilãriei mele, un teritoriu multietnic și multiconfesional, un loc unde pe la jumãtatea lui august puteai vedea convoaie de credincioși catolici ce veneau dinspre munte, trecând în procesiune spre Radna. Azi … mai ales Rugi, falã golitã de conținut și un trecut ce se vrea a fi dat uitãrii și oriunde te poartã pașii, tot ceea ce vezi îți întãrește aceastã convingere.

Da, da, frãtiucilor! Oriunde v-ați duce în Banat (și nu numai), privirea voastrã va surprinde aspecte precum cele despre care vã voi aminti eu. Prin urmare, chiar înainte de Bucova, la Zeicani, doar cineva care știa din copilãrie cã acolo, la margine de drum, se înãlța Buzduganul lui Hunyadi János, îi mai poate localiza rãmãșițele în mizerul pâlc de bãgrini. 


Fain! Nu? Hârtii roz și spini în memoria unuia ce a apãrat Banatul cu prețul vieții. Nu dragilor, nu-i fain deloc și nu vã îmbãtați cu apã rece, fiindcã realitatea-i și mai cruntã. 

Mergeți în Clisurã (Banatska Klisura) – în prezent pe jumãtate oltenizatã – și veți vedea ce bani faini se fac și acolo …V-aș putea depãna ore în șir poveștile auzite de la foștii colegi din Dubova, Sichevița, Liubcova ori Belobreșca, dupã cum la fel de bine, aș putea sã întind vorba despre originea toponimului Coronini, sã deplâng soarta Cetãții Sfântului Ladislau/Szent László vára, arãtând cu degetul spre Cetatea Golubac de pe malul sudic al fluviului și câte altele… 

Aș putea … dar știu cã aceia ce sunt interesați de asemenea lucruri, cu siguranțã cã deja le-au aflat și prin urmare, ce rost ar mai avea sã aduc vorba despre Iovan Iorgovan și nu mai puțin legendarii colți ai balaurului ucis de acesta, obârșie a roiurilor de muscã columbacã; despre strãvechea Dierna și despre cetatea Urscia a lui Glad; ori despre redutabilul sistem defensiv al Regatului maghiar. 

Nu, nu voi dezvolta atari subiecte, dupã cum nu voi aduce „givanul” despre Domeniul Coroanei Banat, Granița Militarã, varmeghia Caraș-Severin (Krassó-Szörény vármegye) și nici despre altele de felul ãsta. 

În fond, de ce sã le stric plãcerea celor ce se închinã la megalitul DRAGAN FECIT – dovadã peremptorie a faptului cã dacii erau ortodocși înainte de creștinare? De vreme ce adevãrul e precum untdelemnul, cu siguranțã cã va veni o vreme în care ne vom reaminti de Niceta, episcopul Remesianei (n.cca. 335 – d.414) din Dacia Mediterranea (astãzi Bela Palanka, Serbia), sfânt în Bisericile Catolicã și Ortodoxã, tot așa cum și „cel mai mare dintre unguri” – Széchenyi István, cel ce a tãiat primul drum prin Cazane s-a ridicat de sub apa uitãrii.

   
                                          Drumul lui Széchenyi – sub apele uitãrii

Prietenașilor, aflați cã mã numãr printre cei ce au mai prins Cazanele înainte de zãgãzuirea Dunãrii și deși aveam doar șase ani și de atunci s-a scurs o jumãtate de secol (1969), câteva imagini mi-au rãmas întipãrite pe retinã. Îmi amintesc praful drumului de macadam și apele învolburate de dedesupt, precum și spuma ce se ridica înspãimântãtoate în locul în care Dunãrea gâtuitã înfrunta zãgazul ce se înãlța vertiginos, dar dintre toate aceste amintiri oarecum disparate, cu adevãrat vii rãmân ochii turcului ce ne-a condus la locul de traversare spre Ada Kaleh și cele douã tancuri cu turela întoarsã ce-și croiau drum prin casele Orșovei Vechi. Cine știe, poate cã dacã cunoașteți acest detaliu, veți încerca sã înțelegeți corect ceea ce mã strãduiesc eu sã vã transmit. Dacã nu … asta e!

„Dumnezeu sa ne ție, cã cuvântul din poveste, înainte mult mai este” ar zice Ion Creangã și multã dreptate ar avea, pentru cã la rândul meu, îmi dau seama câte aș mai putea povesti, dar m-am sãturat fraților. Faceți cum vã taie capul cã oricum nu ascultați voi de dʼãștia ca mine și nu vã pasã cã sunteți de râsu’ lumii…


și iacã așa, am adus givanuʼ în 16 august, AD 2019, zi în care am urmat Drumul Crucii lui Herglotz, ridicatã la 29 iunie 1874 de cãtre muncitorii reșițeni, la îndemnul descendenților unuia dintre comandanții gãrzii civile (cãpitanul Georg Herglotz), în memoria luptelor și a celor cãzuți în timpul Revoluției de la 1848 în zona Reșiței. Drumul spre Dealul Crucii, numit Dealul Tunului în perioada 1848-1900, se prezintã și el conform cutumelor amintite în introducere, cu mențiunea cã în poiana bine mascatã de arboret și unde pe locul în care fusese amplasat Baba (Pãpușa) – temutul tun turnat de revoluționarii reșițeni – vegheazã acum crucea vandalizatã, iarba este cositã. 

Dureros !!! Cu atât mai mult cu cât în acel loc s-a frânt rezistența revoluționarilor în fața atacului grãnicerilor din Caransebeș comandați de cãpitanului Traian Doda și sprijinijiniți de pemii de pe Semenic și de populația româneascã din zonã. 

E cazul sã mai spun cã grãnicerii români din Caransebeș, partizani ai împãratului austriac, cucerind Reșița și alungându-i din Bocșa pe betyár-ii lui Rózsa Sándor au pacificat Banatul Montan?

Nu-i cazul, arzã-ne-ar zupa, fiindcã mult prea mulți dintre noi sunt tentați sã-și nege trecutul, în cazul de fațã fiind vorba de distrugera unui monument, a unei cruci ce amintește posteritãții și de atașamentul grãnicerilor români fațã de împãratul lor. 

Oricum nu pot eu schimba ceva. Sunt un minoritar, ca religie și ca mentalitate … 

Prin urmare, am zis un Tatãl Nostru în fața crucii și am încheiat cu un „Dã-le Doamne minte stricãtorilor și viațã lungã celor ce în 2000 au renovat monumentul!”

Luînd-o din loc, m-am oprit baș la poalele Semenicului, la Crivaia, într-un loc minunat pe care-l știu de zeci de ani. Acolo, pe o limbã de pãmânt mãrginitã de un afluent al Bârzavei, urmașii muncitorilor forestieri austrieci, (care în 1793 au întemeiat satul Franzdorf/Vãliug) au înãlțat o capelã. Ori de câte ori ajung în zonã, poposesc câteva minute în fața altarului și mã reculeg. 

Pânã acum, de fiecare datã am plecat împãcatat de sub pictura Sfintei Treimi ce acoperã altarul, însã de aceastã datã de pe perete mã privea fix, în inconfundabilul fel surprins de magneții de frigider, Arsenie Boca, care dintr-un chenar roșu, galben și albastru mã poftea sã trec pe la mormântul sãu dacã vreau sã-mi fie bine …

Închei, fiindcã deja simt cã îmi zvâcnește o vânã-n frunte și îmi vin în minte secuii cu cimitirul lor …