Septimiu Borbil despre studiul profesorului Bakk Miklós din volumul "Un centenar și mai multe teme pentru acasã…”
Septimiu Borbil despre studiul profesorului Bakk Miklós din volumul “Un centenar și mai multe teme pentru acasã…” 

Azi, la trei decenii de la rãsturnarea comunismului, prea mulți români mai privesc încrâncenați spre trecutul propriului popor, cu osebire spre începuturile sale, iar rezultatul este expresia autosuficienței pe care o dovedesc. Nici nu-i de mirare, de vreme ce printre istoricii noștri, cei mai mulți evitã sã ia taurul de coarne … E mai precaut sã-i dai ‘nainte cu Carpații, Dunãrea și cu ungurii, decât sã te înhami sã așterni pe hârtie o Istorie a românilor din Bazinul carpatic, argumentatã și explicitã, într-un cuvânt, bazatã, iar dacã cãrturarilor le e prea greu, atunci nouã, prostimii, sã ne fie cu iertare dacã am ajuns sã tragem pe nas aburii protocronismului și ai naționalismului de doi bani.

N-am de gând sã întind povești pe aceastã temã fiindcã-i bãtutã încãʼn cuie, însã vreau sã știți cã nu mi se pare firesc sã fiu privit de parcã aș fi vʼun ciumat atunci când întreb una-alta despre vechimea artefactelor prin muzeele de istorie și nici sã fiu nevoit sã compar afirmațiile istoricilor de aici cu cele ale istoricilor de aiurea pentru a-mi putea forma cât de cât o opinie. Iubiți prietenași care poate cã încã vã întrebați ce-am vrut sã spun, eu m-am sãturat pânã peste cap de scrieri și ziceri care, deși nu mai vorbesc explicit despre filiația Burebista-Ceaușescu, continuã sã o sugereze printr-o abordare epopeicã a trecutului românesc.

Sunt conștient de faptul cã nicio istorie naționalã, indiferent care, n-are cum fi nepãrtinitoare și nu poate fi scrisã precum Istoria Bizanțului – stat ce a dispãrut de secole – spre exemplu, însã de aici și pânã la abordãri nãstrușnice sau deșãnțate e cale lungã. Totuși, deși istoriografia româneascã nu a avut parte încã de o personalitate de felul lui Nemeskürty István, lucrurile par sã se urneascã și la noi, chiar dacã în momentul de fațã, modul în care se scot de sub preș diverse aspecte este încã timid și din motive lesne de înțeles, mai degrabã eseistic. Dar chiar și așa, conteazã … pentru mine cel puțin!

Din motivele expuse anterior, apariția la Editura Polirom a volumului „Un centenar și mai multe teme pentru acasã / Ce au învãțat și ce nu au învãțat românii din ultimul secol de istorie”, despre care editorul Adrian Cioroianu spune cã „În lumea militarilor de carierã existã o vorbã: «Amatorii discutã mai ales despre strategie, dar profesioniștii sunt mult mai atenți la logisticã».
Încerc, în acest volum, sã pun în discuție atât perioada de dinainte de 1918 (pentru a înțelege cum s-a ajuns la Marea Unire), cât și pe cea de dupã, cãtre noi. Volumul a plecat dintr-o simplã constatare: am avut revelația, pe care probabil și alți români au avut-o înaintea mea, cã la noi nu strategii lipsesc, ci responsabilii cu logistica. 
Românii, de cel puțin o sutã de ani, au un apetit real de a vorbi despre viitor, dar planurile au fost cel mai adesea programe politice de partid. Drept urmare, am avut partide care au arãtat constant un viitor mai bun decât prezentul (de genul: «sã dãm drept de vot tuturor românilor», «sã dãm pãmânt tuturor românilor», «sã cãutãm luminița de la capãtul tunelului» etc., spuse într-o formã sau alta), iar dictaturile mai lungi sau mai scurte prin care am trecut ne-au semnalat cã viitorul este la un sacrificiu sau douã distanțã și cã este incomparabil mai bun decît trecutul și prezentul la un loc. 
Deși nu epuizeazã lista domeniilor care s-ar preta unei analize centenare, acest tom acoperã o sferã amplã – de la armatã la școalã, de la arhive istorice la planificare strategicã, de la benzi desenate la practica guvernãrii” mi s-a pãrut binevenitã. Am așteptat cu nerãbdare aceastã apariție despre care aflasem încã de la începutul verii trecute de la prietenul meu, politologul Bakk Miklós, ocazie cu care am discutat în mare, legat de contribuția sa la economia volumului – în total 18 studii ale unor istorici, politologi și sociologi emblematici.

              
Studiul profesorului Bakk –  O explicație (și o structurã) a „problemei maghiare”  deși îmi era într-o oarecare mãsurã cunoscut, deoarece autorul reia și dezvoltã teme legate de nation-buildingul românesc, asupra cãrora a zãbovit și cu alte ocazii, mi-a reținut atenția printr-o multitudine de detalii și concluzii inedite pentru mine.
Abordarea mi s-a pãrut interesantã și curajoasã. Reflectând asupra „adversitãții” româno‑ maghiare, autorul privește „problema maghiarã” ca pe o problemã structuralã a statului român, urmare a concurenței istorice dintre douã modalitãți de construcție naționalã și statalã, rezultate ale modernitãții românești, iar distorsiunile dialogului româno‑maghiar drept o consecințã a unei instituționalizãri specifice. 

Bakk considerã cã românii din Bazinul Carpatic s-au constituit ca națiune dupã modelul central‑european descris de Miroslav Hroch, în cadrul cãruia „gãsim grupuri etnice supuse unor clase dominante cu origini «exogene» (de exemplu, estonii, ucrainenii, slovacii, slovenii). Aceste grupuri nu aveau nobilime proprie, structuri politice proprii și nici tradiții literare cu continuitate considerabilã; erau, de obicei, bãștinași pe teritorii întinse care fãceau parte din structuri politice imperiale.” Aceastã abordare, simplã, clarã și cât se poate de pertinentã m-a lasat fãrã replicã. 
Evident, autorul nu se rezumã doar la aceastã afirmație ci argumenteazã, exemplificã și comparã, raportându-se la contextul european general, inclusiv la situația din Spațiul extracarpatic, despre care afirmã: „Prin comparație cu situațiile din monarhia austro‑ungarã,Vechiul Regat a luat ființã printr‑o unificare de tip Risorgimento, precum a Italiei, a cãrei problemã a fost sesizatã de Massimo D’Azeglio în 1860 în felul urmãtor : «Am creat Italia, acum trebuie sã creãm italieni».
În acest sens, «crearea» românilor în Vechiul Regat a devenit și ea o sarcinã de dupã risorgimento‑ul lui Cuza, o sarcinã a elitei birocratice de stat și care s‑a alimentat ideologic, în mare mãsurã, din elaborãrile mișcãrii naționale românești din Transilvania care erau, pentru aceste elite regãțene, produse ideologice deja utilizabile”.

În viziunea autorului, instituirea modelului statal al naționalismului birocratic de dupã 1918 a condus la simplificarea „problemei maghiare” într‑una minoritarã, adaptatã e drept, noului context al europenizãrii, dar starea de fapt s-a perpetuat prin preluarea versiunii liberale inițialã a problemei: cum „sã creãm buni români” din maghiari, când în fapt, aceștia își doresc ca România sã devinã un stat care sã le ofere nu doar drepturi cetãțenești, ci și o patrie conformã cu moștenirea lor politicã și bunurile simbolice care sunt pãrți ale acestei moșteniri.

Prin aceste idei se reitereazã dorința maghiarilor de a li se recunoaște statutul de cofondatori ai țãrii, doleanțã pe care eu o consider fãrã sorți de izbândã într-o societate ce în majoritatea sa judecã formarea națiunii române aproape exclusiv prin prisma „solidaritãții etnice medievale, nãscutã prin confruntarea cu strãinul, diferit lingvistic, confesional, prin origine și obiceiuri, cu atât mai mult dacã acesta era cuceritor sau dominator”. Este de așteptat, chiar dacã nu și firesc, ca asta sã fie situația în spațiul vast, locuit în comun de multe secole, în care ne lovim azi de un paradox pe care Sorin Mitu îl evidenția prin metafora „un cuplu de coșmar”, în care –zic eu – partenerii se meritã din plin, unul pe celãlalt.

La un moment dat, un scurt pasaj mi-a reținut atenția: „Istoriografia românã s‑a concentrat mult asupra etnogenezei românilor, considerând construcția naționalã mai degrabã un final al acestei geneze. Dar astfel se pierde o gamã importantã de interpretãri posibile”. Am zãbovit îndelung asupra acestei idei și în cele din urmã i-am dat dreptate autorului; apoi am parcurs cu rapiditate restul fragmentului ce schița saltul de la tradiția cvasifederalã la un spațiu de complementaritate.

Am tot citit și recitit studiul profesorului Bakk și l-am gãsit pertinent și bazat … Dar cine sunt eu? Cu siguranțã cã nu sunt decât o entitate neglijabilã, de vreme ce din ultima parte a secolului al XIX-lea nu facem decât sã repetãm cu tot mai multã subtilitate  când unii, când ceilalți  cam aceleași scenarii, de parcã n-am fi parcurs laolaltã drumul de la Transleithania la Uniune. 
Situața ar fi cât se poate de ilarã, dacã nu m-ar râcâi faptul cã românașii mei n-au învãțat nimic din greșelile celorlalți … deși timp ar fi avut destul, har Domnului …