Scrisoare ploieșteanã +1
Nãscut și crescut pe asfaltul urbei lui Nea Iancu, în „capitala” industriei petroliere românești, nu am fost decât un spectator de la distanțã al așa-zisului conflict între cele douã naționalitãți, românã și maghiarã.


   
                                                                     Ploiești

Trebuie sã știți însã, cã am avut câteva conflicte cu cetãțenii români de origine maghiarã. Habar n-aveți de câte ori m-am certat pe diferite teme cu nași-mea Rozalia, începând cu originea licorii dumnezeiești care este palinca (pálinka) și terminând cu meciurile de fotbal între selecționatele celor douã țãri.
                                          
                                                        1981.Ungaria – România 1-0

                      

Da! De multe ori nu ne mai vorbeam cu lunile dupã o asemenea ceartã. Orgoliul nostru dizolvându-se odatã cu trecerea timpului, inevitabilele împãcãri deveneau cu atât mai dulci cu cât perioada de supãrare dintre noi fusese mai lungã. Prietenia sau cãsnicia fãrã certuri este ca nunta fãrã lãutari, spune o vorbã din bãtrâni, iar eu îi dau dreptate!

Tensiunile evidente între cele douã naționalitãți sunt întreținute de cercuri de interese de la cel mai înalt nivel. Cel puțin asta este observația mea, simplu cetãțean de naționalitate românã, dintr-un oraș cu majoritatea locuitorilor de aceeași naționalitate cu mine.

                                                     2013.România-Ungaria 3-0

                        

În copilãrie și apoi în adolescențã, am cãlãtorit adesea în Ardeal, în zonele cu populație preponderent maghiarã. De fiecare datã eram plãcut surprins de tot ce vedeam, fãrã sã fi avut ceva de reproșat gazdelor mele. În acele timpuri nu existau tensiunile de acum, datoritã și lipsei unei mass-media supradimensionate. Am convingerea cã o parte consistentã a mass-mediei actuale este principala vinovatã în propagarea acestor tensiuni interetnice!

Sincer, nu m-ar deranja autonomia unui ținut Secuiesc în mijlocul spațiului românesc.

Cred cã ar fi benefic pentru locuitorii spațiului respectiv, mai ales în condițiile în care conducerea politicã, puterea și autoritãțile române mai mult iau decât oferã propriilor cetãțeni.

Într-o perioadã în care minoritãțile naționale de pe glob și-au obținut autonomia sau independența și în condițiile în care formațiunea politicã a minoritãții maghiare din România se dovedește mereu mai inteligentã decãt celelalte partide, autonomia secuilor mi se pare absolut justificatã.

și aceasta nu e doar pãrerea mea, ci și a unor amici în dezbaterile politice, amatori în domeniu.

Dar, din pãcate existã și o majoritate, mai puțin cultivatã a românilor, folositã ca o masã de manevrã a cercurilor de interese din partea maleficã a mass-mediei.

Pe sistemul lozincard al fanaticilor din fotbal, se inoculeazã sentimentul de naționalism extremist în conștiința acestei mase de manevrã. Nu cunosc motivele, e o simplã observație, dar e foarte greu sã demonstrezi acestor „creiere spãlate” adevãrul.
                      
Motivele de supãrare ale românilor se pot numãra pe degetele unei singure mâini. Primul motiv ar fi participarea UDMR la guvernarea Boc, când s-a tãiat din pensii și salarii. A doua ar fi prestația europarlamentarului român, László Tõkés. Ar mai fi moștenirea Gojdu, cedatã statului maghiar de politicienii români. Deasemenea deranjeazã faptul cã UDMR-ul arbitreazã permanent majoritatea coalițiilor politice de la putere, confirmând impotența partidelor românești.

Dupã cum se observã, toate aceste supãrãri sunt de domeniul politic. Noi, cetãțenii simpli, suntem condamnați la urã fãrã sã vrem, sã ascultãm mesajele presei controlate. Societatea civilã nu poate face mare lucru pentru recâștigarea încrederii reciproce. Tineretul ambelor naționalitãți emigreazã spre meleaguri strãine lãsând povara reconcilierii pe umerii pensionarilor.

Consider cã și noi avem o parte de vinã, ne lãsãm prea ușor manevrați de cãtre „pãpușari”, nu avem curajul unei împotriviri radicale de teama repercusionilor.

Cred cã singura soluție ar fi comunicarea sporitã între noi, cetãțenii simpli, ignorarea pe cât posibilã a mesajelor naționaliste, mai ales cã ele se vor înmulți acum, în perioada alegerilor prezidențiale. și nu în ultimul rãnd, poate lucrul cel mai important, pãrinții, învãțãtorii și profesorii acestor naționalitãți conlocuitoare trebuie sã-și educe copiii în spiritul unei prietenii. În timp politica va pieri, acest secol al comunicãrii demonstrând deja limitele și tarele acesteia.

Societatea viitorului va avea nevoie de oameni cu mintea liberã de orice doctrine, altfel viitorul va fi sumbru.

Nu spun „Doamne ajutã !” în final, pentru cã singurii care ne putem ajuta suntem doar noi!