Schimbul de toamnã
Schimbul de toamnã

Nu-mi place toamna, oricât de bogatã și frumoasã poate fi, nu mã împac cu ea. Plouã. Bate un vânt obraznic, parcã ar avea tot dreptul sã șteargã toate culorile de pe pãmânt.

Stau toatã ziua cu ușa închisã, în fața geamului, cu lumina stinsã, ca sã prind mai bine ce este de vãzut când se lasã întunericul în lumea de afarã, la care eu nu mai pot avea acces din cauza frigului.

Cu vreo câteva sãptãmâni în urmã, zilele se încheiau în felul urmãtor:

– Și iatã cã iarãși a trecut o zi cãlduroasã, cu peste 35 de grade, ceea ce n-a mai fost de mulți ani. Stãteam ascunsã din fața soarelui care stãlucea și el cu un zâmbet milos, parcã cerea scuze din adâncul cuptorului pentru atâtea neplãceri: „Nu e vina mea cã ard atât de tare…”

Dupã ce se întunecã începe adevãrata viațã a satului. Totul ce a fost nevoit sã stea retras în cursul zilei, acum iese cu curaj. Mai încolo se repezește o bãtrânicã cu o gãleatã mare de roșii proaspãt culese cu muncã grea, ce îi asigurã sentimentul existenței pe acest pãmânt.

Apare și moșul fluierând cu pãlãria pe frunte puțin trasã pe o parte, ca mândri masculi de rând. Vine o cãruțã goalã cu doi cai obosiți. O fi purtat de undeva o grãmadã de lemne, pregãtind pentru iarna care va urma în curând. Trei tineri se dau jos la o bere, veseli și plin de viațã ca omul ce și-a îndeplit planul propus pe ziua de azi.

Se grãbește și shimbul de noapte la brutãrie, fiecare povestind în gura mare întâmplãrile zilei pentru a atrage atenția celorlalți cãtre personalitãților unice, care nu pot fi înlocuite cu altele. Vãduva îndoliatã sprijinã poarta viselor îndeplinite, care în momentul de fațã și-au pierdut toatã valoarea în nimicul mormântului.

Cãțelul comod îi ia apãrarea – singurul exemplar bãrbãtesc rãmas alãturi.

Iatã cã au ieșit și îndrãgostiții: „Unde ai fost? Toatã ziua nu te-ai gândit la mine. – Tu nu mi-ai rãspuns când te-am sunat… dar eu te iubesc… și eu te iubesc…” și provenind din adâncul inimii, le înconjoarã raza cea atotputernicã a iubirii sfinte în urma cãreia se învârte Pãmântul. Un copil rãsfãțat strigã plãngând: „Mamããã, mai lasã-mã, încã nu-mi e somn!” Parcã s-ar întâmpla ceva important în timp cât stã dormind în pãtuc, și ar pierde momentul.

Plimbându-mã pe strãzile satului îmi liniștesc privirea pe cerul înstelat. Oare de unde am venit? Pe ce cale și cu ce misiune? Reușesc sã-mi îndeplinesc datoria? Existența este un adevãrat miracol, ocazie privilegiatã. Un dar. Schimbul de toamnã.

Aș vrea sã fiu invizibilã. Sã mã ating de toate cu o mângâiere finã pentru a transmite binecuvântarea universului fãrã sã deranjez și sã trec în liniștea nopții mai departe, dar rãsunã din colț un glas bine cunoscut și drag: „Bunã seara. Acum la rãcoare e mai plãcut… A sosit schimbul de toamnã.”