Românii și maghiarii: un cuplu de coșmar?

Românii și maghiarii: un cuplu de coșmar?

În anul 1985, poetul și gazetarul Corneliu Vadim Tudor scria o poezie în care evoca relațiile istorice dintre români și maghiari în felul urmãtor:

„Noi n-o sã ne-nțelegem niciodatã/și casã bunã n-am fãcut prin ani/cãci mâna voastrã veșnic e pãtatã/de sângele românilor sãrmani./Trufași și cruzi, și fãrã de mãsurã/nici fiarele pãdurii nu-s ca voi/cu ochii tulburi, injectați de urã/visând la un mileniu de noroi.”

Este posibil ca mulți dintre cititorii acestor rânduri sã nu îl simpatizeze, din felurite motive, pe autorul citat. Cu toate acestea, numeroși români, poate chiar majoritatea conaționalilor noștri, ar putea spune cã imaginea transmisã de aceste versuri – lãsând la o parte câteva exagerãri poetice – este totuși una corectã, în linii generale. Românii nu se vor înțelege niciodatã cu maghiarii, deoarece aceștia i-au oprimat de-a lungul istoriei, iar astãzi continuã sã agite revendicãri nejustificate, care par sã izvorascã dintr-un fel de rãutate înnãscutã a acestora.

Care este adevãrul în aceastã chestiune? Oare maghiarii sunt chiar atât de rãi pe cât îi considerã românii? Sau existã și alte opinii românești, mai nuanțate, pe marginea subiectului? Dar oare ungurii cum îi vãd pe români? și, în fine, ce importanțã au toate aceste întrebãri, pentru politica înaltã, dar și pentru viața de zi cu zi a celor care trãiesc în România sau Ungaria? Istoria și imagologia ne oferã câteva rãspunsuri.
Totul vine din istorie… Dar care istorie?

Românii și ungurii se învecineazã ca popoare și conviețuiesc în Transilvania de aproximativ o mie de ani. Dacã ne întrebãm, la modul serios, cum s-au înțeles cele douã etnii în toatã aceastã perioadã, pentru a înțelege ce fel de sentimente reciproce nutresc în ziua de astãzi, putem formula douã rãspunsuri. Pe de o parte, se poate spune cã istoria raporturilor dintre români și maghiari a fost o neîntreruptã bãtãlie. Începând cu Gelu și Menumorut, care s-au bãtut cu primii cãlãreți arpadieni sosiți pe aceste meleaguri, continuând cu rãscoalele țãrãnești din Evul Mediu și cu voievozii români care, din câte am învãțat la școalã, obișnuiau sã-i „beleascã”, fãrã drept de apel, pe regii Ungariei, terminând cu revoluțiile, rãzboaiele mondiale și conflictele politice din ultimii douã sute de ani – totul pare sã se înscrie într-o cronicã belicoasã interminabilã.

Pe de altã parte, existã un al doilea punct de vedere, poate mai puțin influent, dar pe care îl exprimã inclusiv oamenii de rând, mai ales ardelenii: dacã au reușit sã trãiascã totuși atâtea secole laolaltã, într-o Transilvanie multietnicã, în pofida atâtor diferențe și interese concurente care îi despãrțeau, înseamnã cã românii și maghiarii au realizat, de fapt, o veritabilã performanțã în ceea ce privește conviețuirea cu Celãlalt. Pânã la urmã, cele douã neamuri n-au ajuns sã se extermine sau sã se alunge reciproc, cum au fãcut atâtea grupuri etnice, în Europa și în întreaga lume. Iar semnificația momentelor memorabile în care ne-am dat totuși în cap (cum a fost cazul revoluției de la 1848 sau al perioadei celui de-al doilea rãzboi mondial) depinde de felul în care interpretãm frecvența și importanța acestora. Le considerãm niște excepții dramatice, pe firul unei coabitãri milenare acceptabile, sau, dimpotrivã, niște ciocniri inevitabile și mereu reeditabile, între douã comunitãți care nu s-au înțeles niciodatã?

Cele douã viziuni amintite mai sus, deși sunt perfect contradictorii în morala pe care o vehiculeazã, au fost construite cu ajutorul acelorași fapte istorice acceptate. Exemplul lor ne aratã modul în care povestea trecutului, adicã Istoria, poate fi manipulatã în vederea susținerii unui anumit punct de vedere. Istoria românilor și maghiarilor a fost utilizatã „la greu” în asemenea scopuri justificative, pentru confecționarea unor imagini subiective (ostile sau, dimpotrivã, binevoitoare), uneori profund deformate. Cât de eronate pot fi aceste interpretãri ne aratã comparația cu alte situații similare, din lumea largã. Indiferent dacã vom socoti numãrul de victime, de zile de conflict armat sau de invective șovine proferate pe cap de locuitor, nu putem ajunge la scoruri superioare celor existente în cazul germanilor și francezilor, englezilor și irlandezilor, rușilor și polonezilor, turcilor și armenilor…
 
Dimpotrivã!

În Evul Mediu, de exemplu, protagoniștii conflictelor considerate în mod abuziv „etnice” sau „româno-maghiare” erau, de fapt, nobili care își legau țãranii de glie (la fel cum a fãcut-o și Mihai Viteazul cu „rumânii” sãi), ori stãpânitori feudali, care se luptau pentru putere (voievozii munteni și moldoveni s-au pãruit între ei cam tot atât de des cât au fãcut-o cu regii maghiari sau principii Ardealului).

Respectivii combatanți nu se bãteau, în primul rând, în calitatea lor de români sau maghiari, ci în aceea de nobili, țãrani, principi sau apãrãtori ai credinței. Iar împrejurarea cã vorbeau limbi diferite nu fãcea decât sã adauge un motiv în plus, dar nu cel mai important, rivalitãților fundamentale existente între ei, de naturã socialã, politicã sau confesionalã. Cã aceste conflicte au fost considerate, mai târziu, dovezi incontestabile ale conflictului milenar româno-maghiar, aceasta este altã poveste, care nu ține de Istoria trãitã de oameni, ci de Istoria scrisã de istorici.

Rãzboiul de o sutã de ani româno-maghiar

În realitate, adevãratul start al unui conflict specific româno-maghiar s-a dat mult mai recent la scarã istoricã, abia o datã cu epoca modernã. În secolul al XIX-lea, ca peste tot în Europa, elitele politice și intelectuale ale celor douã națiuni au demarat, fiecare, un proiect național, care includea emanciparea, progresul și modernizarea. Dar spațiul geografic al Transilvaniei era revendicat de ambele proiecte naționale. De cãtre maghiari, în primul rând din motive politice și istorice (deoarece fãcuse parte din regatul medieval al Ungariei), iar de cãtre români tot din motive istorice (ca parte a Daciei cucerite cândva de romani), dar și demografice, în calitatea lor de cei mai numeroși locuitori ai provinciei.

Așa a început un conflict politic apãsat, care va dura aproximativ o sutã de ani, de la revoluția din 1848 pânã la reinstaurarea administrației românești în Transilvania, în martie 1945. În parantezã fie spus, el s-a desfãșurat cam în aceeași perioadã în care francezii și germanii se vor încãiera, din motive destul de asemãnãtoare, în trei conflagrații nimicitoare (1870-1871, 1914-1918 și 1939-1945), pe parcursul așa-numitului „rãzboi civil european”. În cea mai mare parte a sa, conflictul româno-maghiar de o sutã de ani a fost doar un „rãzboi rece”, întrerupt de numai trei intervale de disputã deschisã, violentã: rãzboiul civil din Transilvania, desfãșurat în perioada octombrie 1848 – august 1849, în cursul cãruia maghiarii kossuthiști, adepți ai independenței Ungariei, s-au confruntat cu românii ardeleni prohabsburgici; conflictul militar dintre România și Austro-Ungaria, derulat între anii 1916–1918, în contextul primului rãzboi mondial, și continuat în 1919 cu intervenția româneascã împotriva regimului bolșevic din Ungaria; ocupația maghiarã horthystã din nord-vestul Transilvaniei, dintre anii 1940-1944, cãreia îi va pune capãt ofensiva trupelor sovietice și românești, dupã 23 august 1944.

și cam atât… E mult, e puțin?

Dupã al doilea rãzboi mondial, includerea forțatã a României și Ungariei în țarcul țãrilor comuniste „frãțești”, ca și principiul „înghețãrii” granițelor statelor europene, în vederea blocãrii revendicãrilor teritoriale destabilizatoare, va pune capãt și conflictului politic deschis dintre cele douã state. Excepție fac câteva episoade mai tensionate, potențial explozive, din perioada fluidã a schimbãrilor de regim din anii 1989-1990, cum ar fi cazul violențelor interetnice de la Tg.-Mureș, din martie 1990, sau al eventualului rol jucat de Ungaria în rãsturnarea regimului

Ceaușescu, în decembrie 1989 (neconfirmat încã de mãrturii istorice certe), prin acțiuni ale serviciilor secrete și operațiuni de dezinformare. Dupã cãderea comunismului, intrarea Ungariei și a României în NATO și în Uniunea Europeanã va bloca încã o datã orice posibilitate de conflict veritabil între cele douã state. Ca urmare, disputele dintre ele vor continua doar la modul simbolic, ca un rãzboi al cuvintelor și justificãrilor, îndeosebi pe tema statutului minoritãții maghiare din România.

Imagologie etnicã româneascã…

Dacã lucrurile sunt atât de roze pe cât ar putea sã reiasã din rezumatul istoric de mai sus, iar coșmarul româno-maghiar nu ar fi, potrivit aceleiași interpretãri, decât un vis nițel mai agitat, cum se explicã totuși sentimentul acut al unei adversitãți româno-maghiare, resimțit de mulți dintre noi și bine exprimat de versurile lui Corneliu Vadim Tudor?

Indiferent dacã vine dintr-o istorie „adevãratã” sau „manipulatã”, mai veche sau mai recentã, imaginea românilor referitoare la maghiari include numeroase aspecte critice. Principalul defect atribuit maghiarilor de cãtre români este rãutatea, care se conjugã cu înfumurarea. Cruzimea, „doveditã” mai ales de antecedentele istorice, este asociatã, în viziunea românilor, cu primitivismul și caracterul temperamental al urmașilor lui Árpád și se explicã prin originea asiaticã a maghiarilor, ai cãror strãmoși „au mâncat carne de sub șa”. De multe ori, trãsãturile negative ale maghiarilor sunt definite de cãtre români în contradicție cu cele proprii: maghiarii sunt rãi, cruzi și intoleranți, în timp ce noi suntem blânzi (chiar prea blânzi, românii înșiși acceptând cã „mãmãliga nu explodeazã”), toleranți și ospitalieri; maghiarii sunt „barbari nomazi” veniți din Asia, pe când românii sunt „europeni”, autohtoni prin definiție și moștenitori ai unei strãvechi civilizații sedentare.

Pentru cã imaginea de sine a românilor include, pe lângã numeroase aspecte autolaudative, și o importantã dozã de autodenigrare, clișeele românești la adresa maghiarilor se bazeazã și ele pe acest autoportret ambivalent. „Sã te fereascã Dumnezeu de ungurul rãu și de românul prost”, spune un proverb românesc din Ardeal. Ungurul e rãu, adicã agresiv, în timp ce românul, care nu e nici el perfect, nu are minte, ceea ce se conjugã cu pasivitatea atribuitã românilor. De multe ori, românii se autovalorizeazã negativ, iar maghiarii sunt plasați, chiar de cãtre români, într-o posturã de superioritate. Fãrã îndoialã, rãutatea ungurului este mai antipaticã decât prostia românului, iar calitatea sa de dușman este bine pusã în evidențã de aceastã trãsãturã. În schimb, prostia atribuitã românului îl face, în mod cert, inferior maghiarului.

Sondajele sociologice, care mãsoarã prin metode statistice atitudinile românilor fațã de maghiari, dezvãluie, în general, aspecte mult mai benigne, în raport cu imaginile negative și injuriile vehiculate de imagologia etnicã. Lãsând la o parte glumele cu tentã xenofobã, proporția românilor care afirmã, în sondaje, cã ar accepta vecini, colegi de serviciu, prieteni sau chiar parteneri de viațã maghiari este una ridicatã. Cele mai criticate aspecte sunt raporturile istorice, considerate proaste de cãtre majoritatea repondenților, ca și prestația politicienilor de ambele etnii, care genereazã sau inflameazã tensiunile, în scopuri electorale, în timp ce masa maghiarilor de rând este dezvinovãțitã oarecum, prin aceastã distribuție a responsabilitãților.

În schimb, dacã citim postãrile de pe net, de exemplu pe marginea articolelor de presã referitoare la aspecte sensibile, vom întâlni opinii extrem de violente. Injurii cu conținut sexual, mai ales la adresa femeilor, apeluri la expulzarea în Ungaria a ingraților care „mãnâncã pitã româneascã” sau bancuri de genul: „– Cum dai jos un ungur dintr-un copac? – Îi tai funia!”. Desigur, pânã la un punct, asemenea exprimãri, prilejuite de multe alte subiecte, pot fi considerate marginale. Dar în același timp, ele reprezintã vârful unui aisberg. În public, oamenii sunt mai ipocriți, dar sub protecția anonimatului spun mai ușor pe nume lucrurilor în care cred și care fac parte din imaginarul nostru colectiv.

Imagologie etnicã ungureascã


Într-un mod probabil „dezamãgitor” pentru români, repertoriul maghiar de invective și imagini negative la adresa românilor este mai sãrac în comparație cu corespondentul sãu românesc. Aceastã situație se explicã istoric prin faptul cã maghiarii au fost multã vreme mai importanți pentru români decât românii pentru maghiari. În secolele XVIII-XIX, când a început conflictul politic dintre cele douã națiuni, principalul rival istoric al maghiarilor era împãratul de la Viena, pe plan extern se temeau de pericolul rusesc (care avea sã le vinã de hac și în 1849 și în 1945), iar pe plan intern se loveau de revendicãrile naționalitãților din Ungaria, luate laolaltã. Ca urmare, românii nu reprezentau decât una dintre ipostazele unui inamic național cu mai multe capete, printre care cel românesc nu era atât de înspãimântãtor. De aceea, imaginea românilor în ochii maghiarilor a fost caracterizatã adeseori de o anumitã suficiențã și chiar indiferențã.

Nota sa dominantã era datã de sentimentul categoric de superioritate al maghiarilor în raport cu românii, considerați un popor primitiv de țãrani și pãstori necivilizați. Alteritatea românilor era completatã de apartenența lor la ortodoxie sau „greco-catolicism”, aspecte care îi plasau, sub raport geopolitic, într-o lume rãsãriteanã, diferitã, ostilã și esențialmente inferioarã. Uneori, românii din Ardeal erau percepuți de cãtre maghiarii citadini ca niște „buni sãlbatici”, țãrani pitorești, destul de înapoiați, dar cu calitãți sufletești genuine, care puteau fi educați și atrași de partea maghiarilor.

Lucrurile se vor schimba însã radical dupã 1920, anul crucificãrii proiectului național maghiar. Dupã tragedia de la Trianon, când maghiarii s-au trezit cã au pierdut mai mult de douã treimi din patria pe care o credeau pe veci a lor, sentimentul de înfrângere, de frustrare și apoi de revanșã a fost copleșitor. În acest context, românii, prea puțin bãgați în seamã pânã atunci, vor ajunge în ochii maghiarilor profitorii cei mai importanți ai dramei lor naționale. Ei au primit Transilvania, care reprezenta pierderea cea mai dureroasã, atât prin dimensiuni (102.000 km2, mai mult decât cei 93.000 km2 rãmași Ungariei!), prin numãrul de conaționali pierduți (1.700.000 de suflete), ca și prin importanța ei simbolicã. Pentru maghiari, Ardealul a fost și va rãmâne întotdeauna o parte, fie ea și „înstrãinatã”, a patriei maghiare, cu catedralele, castelele, cimitirele și câmpurile sale de bãtãlie ungurești. și astãzi, de fiecare datã când la Opera Maghiarã din Cluj se interpreteazã Contesa Marița, iar corul cântã refrenul sãltãreț despre frumosul oraș de pe Someș, în care totul este roșu-alb-verde, publicul aplaudã frenetic, la nesfârșit. E de presupus cã aceste lucruri nu se vor schimba decât fie atunci când globalizarea va mãtura definitiv toate identitãțile actuale, fie când maghiarii ardeleni vor fi repatriați la poalele de Vest ale Uralilor, dupã cum solicitã internauții radicali purtãtori ai celuilalt tricolor.

În aceste condiții, cel mai puternic stereotip negativ care îi definește pe români în ochii maghiarilor (mai ales dacã ei sunt alegãtori FIDESZ sau cetãțeni nord-americani), este cel al românului abuziv, care îi desconsiderã și îi oprimã pe maghiari, care nesocotește drepturile naționale ale minoritãții maghiare, le rãstãlmãcește istoria și refuzã sã le vorbeascã limba, numai de-al dracului, deși în Transilvania toatã lumea ar trebui sã știe ungurește. și aceasta, în pofida faptului cã statul lor balcanic, care a sufocat și Ardealul, este destul de dubios și dezorganizat.

Dar noi, ardelenii, ce ne facem?

Pentru ungurii din Transilvania, spre deosebire de cei de la Budapesta, românii au reprezentat întotdeauna o prezențã mai clarã și au fost percepuți ca niște concetãțeni și vecini, de care trebuie sã ții seama, indiferent de defectelor lor, pentru cã trãiești cu ei laolaltã. La fel stau lucrurile pentru românii ardeleni, care, potrivit sondajelor, au o pãrere mai bunã despre maghiari, în raport cu cea a regãțenilor. În mod paradoxal, pânã și în cazul steagului secuiesc, care ar trebui sã-i enerveze cel mai mult (deși eu mã întreb de ce?) pe cei cãrora le fluturã sub nas, existã mai mulți români dispuși sã-l accepte în Ardeal decât la Giurgiu, unde „Miticii” care n-au vãzut în viața lor o mustațã de bozgor nu pot tolera asemenea manifestãri reprobabile de nesupunere ungureascã.

Românii și maghiarii din Transilvania cultivã câteva atitudini și valori comune, izvorâte din specificul istorico-cultural al provinciei lor, pe care nu le pot împãrtãși cu conaționalii de la București sau de la Budapesta. Unul dintre bunurile simbolice pe care le stãpânesc împreunã este aceastã culturã a familiaritãții cu „dușmanul”. O științã realistã a conviețuirii, bazatã pe sentimentul cã nu putem trãi decât împreunã, chiar dacã am avea destule motive sã ne luãm la bãtaie. Pânã la urmã, am ajuns sã ne obișnuim cu aceste lucruri și chiar sã le socotim o parte inconfundabilã a identitãții noastre regionale. Ne-ar lipsi, dacã nu le-am avea! Bunicului meu, legionar și mare naționalist român ardelean, strãmutat de nevoie în Regat, i se umpleau ochii de lacrimi când ajungea cu trenul la Brașov și auzea vorbindu-se ungurește. În sfârșit, se simțea acasã! În parantezã fie spus, același lucru li se întâmplã multor tineri basarabeni stabiliți în România, unii dintre ei cu sentimente foarte românești, care intrã în delir când Zdob și Zdub cântã o piesã în rusește, la București sau la Cluj. Își aduc aminte de Moldova lor!

Asemenea bunuri comune oferã o bazã pentru construirea unei identitãți transilvane, idee vehiculatã de mulți, dar în sensuri foarte diferite: din patriotism local, nostalgie și bovarism ideologico-cultural, ca țintã de darts pentru naționalismul radical românesc și, în oglindã, ca etapã tranzitorie pentru viziunile iredentiste maghiare, ca instrument de mobilizare electoralã a ardelenilor, pentru politicienii cinici și pragmatici, sau ca resursã identitarã pentru construirea unui regionalism românesc sãnãtos, pentru cei idealiști (sã-l amintesc la acest capitol pe colegul Vasile Dâncu, dacã tot scriu la revista lui).

Dar acest proiect este foarte dificil, deoarece la ora actualã românii și maghiarii trãiesc în universuri simbolice paralele. Existã o Transilvanie a românilor și alta a maghiarilor (cândva a fost și una a sașilor), fiecare cu propria viziune asupra istoriei, cu numele sale de strãzi, cu simbolistica și sãrbãtorile fiecãruia, dacã se poate fãrã nicio participare a celuilalt. Când merg la Alba Iulia, turiștii maghiari din România sau din Ungaria intrã doar în catedrala romano-catolicã, la mormântul lui Iancu de Hunedoara, considerat „eroul lor”, și ignorã complet catedrala româneascã sau, horribile dictu, sala Unirii. Turiștii români, dupã ce dau prioritate Catedralei Reîntregirii și Muzeului Unirii, intrã și în catedrala romanicã, apreciind cã în România totul este al lor și reflectã propria istorie, dar, desigur, nu-l vor considera pe Huniade un personaj al istoriei maghiare, ci un erou al românilor. Ironia soartei face ca toate acestea sã se petreacã între zidurile strâmte ale unei cetãți austriece, incapabilã totuși sã îi adune cu adevãrat laolaltã pe foștii supuși ai împãratului.

Românii și maghiarii nu numai cã nu participã la sãrbãtorile publice ale celorlalți, ci mai mult, o fac, eventual, la modul agresiv. Tinerii de la Noua Dreaptã, continuând tradițiile inițiate de Gheorghe Funar, organizeazã pe 15 martie propriile manifestãri românești, ca replicã la sãrbãtoarea naționalã a maghiarilor, manifestãri pe care ungurii le considerã provocatoare. Tinerii maghiari din Secuime nu se lasã nici ei mai prejos și arboreazã semne de doliu la 1 decembrie (dacã nu îl spânzurã pe Avram Iancu în efigie, cum a fãcut-o concetãțeanul nostru Csibi Barna), iar ca urmare elevii români arboreazã însemne tricolore românești de 15 martie, ceea ce provoacã reacția profesorilor, ceea ce provoacã reacția autoritãților… Oare cum ar fi dacã, pe lângã eventuala afișare zilnicã a propriilor însemne naționale, tinerii maghiari ar flutura tricolorul românesc la 1 decembrie, iar românii pe cel maghiar în 15 martie? Atunci, probabil, am trãi pe altã planetã, și nu în Transilvania, deoarece aici, ca și la Mecca, necredincioșii nu au voie sã intre în sanctuarul celorlalți, consemnați însã doar de propriile blocaje și prejudecãți.
Instrucțiuni de (bunã) utilizare a naționalismelor

Cu siguranțã, de ambele pãrți existã numeroase voci care se dezic de elementele radicale. E ușor sã spui cã majoritatea românilor și maghiarilor nu voteazã nici cu „România Mare”, nici cu „Jobbik”. De multe ori însã, diferența dintre aceștia și „moderații” din guvern pare destul de micã. Sã-l amintim numai pe Orbán Viktor, ca sã evidențiem, de data aceasta, doar paiul (sau parul?) din ochiul vecinului. Problema este cã extremiștii folosesc ca materie primã simboluri naționale, amintiri istorice și imagini etnice, care fac parte din patrimoniul cultural al unei întregi națiuni. Cu toții le înțelegem și rezonãm emoțional la mesajul lor, fie cã ne încântã, fie cã ne sperie sau ne enerveazã. Acest bagaj identitar colectiv reprezintã o resursã foarte prețioasã, pentru oricine vrea sã atragã atenția asupra propriei persoane. Politicienii știu sau mãcar intuiesc cel mai bine acest lucru, uneori cu ajutorul unor sociologi ori politologi profesioniști.

În aceste condiții, imaginile reciproce româno-maghiare devin o marfã, tranzacționatã în funcție de cererea pieței, de cãtre politicieni, jurnaliști, comunicatori, transmițãtori de imagini, iar uneori chiar de negustorii de artefacte, care vând busturi cu Avram Iancu, stegulețe tricolore și cãrți poștale cu Ungaria Mare, cot la cot cu istoricii sau publiciștii. Uneori, aceastã marfã, la fel ca dinamita, poate fi detonatã de cãtre cei care o utilizeazã, din greșealã sau în mod intenționat. La numai câteva sute de kilometri de noi, cu nici douã decenii în urmã, sârbii, croații, bosniecii sau kosovarii au experimentat pe pielea lor efectul devastator al unor imagini și raporturi etnice ostile.

În comparație cu acest exemplu foarte la îndemânã, conviețuirea pe care istoria a impus-o românilor și maghiarilor în Transilvania nu poate fi consideratã în niciun caz un coșmar al Europei, ci o poveste de succes. Pânã acum, ținând cont de datele zbuciumate ale istoriei noastre comune, ne putem felicita mai ales pentru cã am reușit sã depãșim sau sã evitãm ceea ce putea fi mai rãu. Frumos ar fi ca, de acum încolo, sã și construim ceva împreunã, ceva care ar putea însemna mai bine. Trecutul, bun sau rãu, nu cred cã va fi uitat de cele douã comunitãți. Rãmâne de visat și de zidit viitorul…

Sorin Mitu

profesor și director al Departamentului de Istorie Modernã la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, specialist în istoria Transilvaniei, imagologie comparatã și studiul naționalismului.

Originalul vezi AICI