România stat model
România stat model

Titlul articolului poate trezi ușor zâmbete ironice. Cum sã fie România stat model? Poate fi țara noastrã atât de convingãtoare într-un anumit domeniu, încât sã-și poatã argumenta credibil acest statut mult râvnit, caracterizat de standarde ireproșabile? Rãspunsul este da și nu.

Trebuie recunoscut cã România a fãcut multe pe planul asigurãrii drepturilor minoritãților. Nu se poate compara situația actualã cu cea de acum aproape 30 de ani, când drepturile minoritãților erau considerate un moft. Interesele geopolitice resetate ale României dupã Revoluție, au dus la acceptarea a tot mai multor drepturi oferite minoritãților naționale. Cuprinse în legile țãrii, toate aceste articole legislative favorabile minoritãților au oferit posibilitatea diplomației românești de a susține cu multã țâfnã și infatuare cã România a rezolvat toate problemele în acest domeniu. Cu alte cuvinte, problema minoritãților nu mai existã, totul este minunat, iar România este o țarã a liniștii și a pãcii depline.

Imaginea aceasta care sugereazã îngâmfare, are totuși un fundal real bazat pe drepturi importante acordate minoritãților, mai ales dacã facem comparație cu alte țãri din regiunea noastrã, sau, cum am mai amintit, cu situația din țarã de dupã Revoluția din 1989. Și totuși, de ce este deranjant, inacceptabil pentru maghiarii din România aceastã poziție a diplomației românești?

Pe de o parte, este lesne de sesizat cã o poziție atât de tranșantã, poate fi construitã doar cu tușe groase, creând o imagine superficialã, incompletã despre relațiile interetnice, respectiv despre relațiilor dintre statul român și în special, minoritatea maghiarã. La atâta emfazã, nici reacția minoritãții maghiare nu are cum sã fie una nuanțatã, drept urmare, în cazul de fațã, se ciocnesc douã poziții diametral opuse, care prin contrastul puternic provenit din lipsa nuanțelor, înfãțișeazã imagini false, mincinoase despre realitate. Este aproape imposibil de purtat un dialog rațional atunci când interlocutorii prezintã realitatea într-un mod vãdit neadevãrat, iar asta face ca majoritatea încercãrilor de dialog româno-maghiar sã fie sortite eșecului.

În anumite cercuri intelectuale, din pãcate prea puțin influente, se insistã mult pe necesitatea apropierii dintre români și maghiari. Aceste inițiative, mai mult sau mai puțin reușite, se lovesc deseori de prejudecãți, neîncredere și blazare, alimentate de discursurile politice triumfaliste, unilaterale și lipsite de empatie venite din ambele pãrți. Relațiile româno-maghiare au intrat într-o stagnare în ultimii zece ani, actorii acestui dialog parcã au devenit indiferenți unii fațã de ceilalți.
Instituțiile statului român fac în continuare prea puțin efort ca beneficiarii drepturilor minoritãților sã se poatã bucura și în mod efectiv de drepturile lor, fãrã ca cei în cauzã sã fie nevoiți sã-și piardã timpul pe cãile întortocheate ale justiției pentru dobândirea unor drepturi care de altfel sunt deja asigurate teoretic prin lege. De asemenea, instituțiile statului nu-și propun sã câștige încrederea persoanelor aparținând minoritãții maghiare, practicând dublu standard în privința drepturilor la educația în limba maternã, a utilizãrii unor simboluri naționale, regionale, respectiv a utilizãrii limbii materne în administrație și justiție.

În unele cazuri lipsa totalã, în altele lâncezirea dialogului real este motivul principal pentru care în mentalitatea colectivã a societãții, drepturile minoritãților încã nu și-au câștigat pe deplin justificarea, chiar dacã anumite legi sunt în vigoare de ani buni. Din aceastã cauzã instituțiile statutului își permit o laxitate nepermisã în asigurarea efectivã a unor drepturi, interpretând legea în defavoarea beneficiarilor, în contradicție flagrantã cu intențiile legiuitorului.

O altã problemã stringentã în relația româno-maghiarã este lipsa cunoașterii reciproce. Prin politicile de omogenizare ale statului, locuitorii Transilvaniei au pierdut statutul privilegiat de a cunoaște trei limbi, româna, maghiara și germana, astfel comunicarea dintre oameni și comunitãți devenind mai anevoioasã. Nici pânã azi nu existã programe educaționale viabile care sã ofere elevilor și studenților transilvãneni români oportunitatea de a învãța de exemplu limba maghiarã, cu care de altfel, în anumite zone ale țãrii sunt în contact permanent.

Din cauza locurilor comune și ale ideologiilor infestate de urã naționalistã livrate tineretului, foarte mulți renunțã sau nici mãcar nu-și formeazã capacitatea de a cântãri cu argumente autentice, izvorâte din raționamentul propriu, dacã fricile, spaimele inoculate de școalã, bisericã, familie sunt într-adevãr probleme reale, sau au rolul nefast de a zãdãrnici realizarea unui dialog adevãrat, fructuos și benefic între comunitãțile etnice. Rezultatele ar putea fi spectaculoase, dacã dialogul ar întãri solidaritatea și încrederea reciprocã, contribuind la o conlucrare socialã mai aprofundatã care sã rezulte în final o bunãstare beneficã pentru toți locuitorii Transilvaniei.

Și de data aceasta adevãrul se gãsește undeva la mijloc. Statul român a evoluat foarte mult în asigurarea drepturilor minoritãților, dar este cale lungã pânã sã devinã un model, o posturã din care sã dea lecții altor țãri. Sigur, evoluția mai sus menționatã în sine poate fi consideratã un model, dacã comparãm de exemplu politica statului român actual cu cel al statului român comunist. Dar pânã ca „modelul românesc” sã se realizeze și sã se afirme pe plan internațional, statul român are încã multe de fãcut.