Români și maghiari: tradițiile care ne leagã
Români și maghiari: tradițiile care ne leagã

Când auzeam în copilãrie de la bunicii mei despre șezãtorile de odinioarã, aparent priveam cele relatate de ei cu o oarecare superioritate falsã a ⹂modernismului” omului, copilului din acele vremuri. 

Chiar și atunci simțeam deja cã aceastã ⹂superioritate” nu este altceva pentru mine, decât un paravan, o mascã, deși nu știam, de fapt de ce anume mã feresc cu ajutorul acelui scut? Acum știu deja cã acel sentiment de superioritate generaționalã îmi ascundea de fapt invidia. Îi invidiam pe ascendenții mei pentru cã aveau timp pentru asemenea preocupãri, dar și mai mult îi invidiam pentru faptul cã pe vremea lor reușeau sã edifice adevãrate temple spirituale ale relațiilor interumane. 
Nevoile economice i-au determinat pe oamenii de atunci sã conlucreze, și astfel sã existe între ei relații interumane, colegiale sãnãtoase, și nu relații virtuale facebookiene efemere, ca în zilele noastre.

șezãtorile de odinioarã, totuși, nu s-au scufundat complet în negura timpului. Din fericire, mai persistã pe alocuri și în zilele noastre, chiar dacã nu în forma clasicã, arhaicã, ci mai mult sau mai puțin adaptatã condițiilor de azi. Acei oameni din zilele noastre, care încã nu s-au certat ireparabil cu trecutul, reușesc sã foloseascã ultimele realizãri ale tehnologiei într-un mod pe cât se poate de aliniat la normalitate. Chiar dacã comunicã prin intermediul rețelelor de socializare, nu abuzeazã, nu se lasã captați de tehnologie, ci folosesc tehnologia pentru a-și atinge cu mai mare ușurințã scopul. Subordoneazã tehnologia scopului urmãrit, și nu invers.
Trecând în zona concretului, uite așa se face cã douã comunitãți, din douã țãri diferite, au ajuns sã organizeze șezãtori comune, dupã ce în prealabil ambele aveau deja șezãtorile lor bine rodate. Este vorba de localitatea Nyírmeggyes din Ungaria, situatã la nici 50 de kilometri de granițã și localitatea Viile Apei, aparținând orãșelului maramureșean Seini, situat în România, tot la o distanțã asemãnãtoare de granițã. Cele douã primãrițe, Szõkéné Vadon Edit Etelka și Tulbure Gabriela Florica anul trecut au semnat un acord de înfrãțire între cele douã localitãți. 
La puțin timp dupã semnarea actului oficial, cei în cauzã au descoperit cã cele douã comunitãți au cel puțin un punct comun: în ambele localitãți existã câte un grup de femei, care se ocupã în mod constant de realizarea tãițeilor melcișori (așa-numitul ⹂csigatészta”). Ambele grupuri de femei sunt organizate pe modelul șezãtorilor de odinioarã. Se întâlnesc regulat într-un loc anume, se așeazã la masã, povestesc, de ce nu, poate chiar bârfesc, și fac tãiței melcișori pentru diferite evenimente: botezuri, nunți, înmormântãri etc.

Ceea ce este mult mai important, decât tãițeii melcișori: aceste femei formeazã o colectivitate adevãratã, autenticã, în care totul se face pe fațã, unde se comunicã în direct, de la om la om, și nu prin intermediul unor ⹂protezelor ologe” specifice relațiilor interumane din zilele noastre.

În primã fazã, femeile din Viile Apei au fost invitate la Nyírmeggyes, iar mai apoi, la sfârșitul lunii aprilie, femeile din Nyírmeggyes le-au vizitat pe cele din Viile Apei, unde ⹂manufactura” funcționeazã în cadrul și cu sprijinul bisericii reformate din localitate, prin bunãvoința tânãrului preot reformat Vékony Roland Árpád și a soției acestuia, Vékony Melinda.

La acest din urmã eveniment comun au participat – pe lângã oficialitãțile locului – și oaspeți de seamã din județ, precum: tânãrul deputat UDMR Apjok Norbert, reprezentantul organizației județene a UDMR, Vicsai János, directorul Muzeului Județean de Etnografie și Artã Popularã Maramureș, dr. Ilie Gherheș, profesorul universitar Cãlin Herțeg.

Pe lângã deslușirea tainelor preparãrii tãiților melcișori, cei prezenți la eveniment au avut parte și de un program cultural, în cadrul cãruia și-au etalat talentul doi dansatori de excepție din Nyírmeggyes, Herdon Balázs și Herdon Péter, iar din partea gazdelor l-am putut asculta pe talentatul organist Ujlaki Márk.
Poate odatã voi avea și eu șansa sã povestesc nepoților mei despre aceste șezãtori moderne, pe care noi poate nu le mai numim așa, ci – ascunzându-ne dupã paravanul ⹂modernismului” – le botezãm festivaluri sau chiar workshopuri. Sunt ferm convins cã am sã le stârnesc invidia ascunsã pitiș în spatele senzației false de superioritate.