Rândul 3, aproape de margine, la Reactor

Rândul 3, aproape de margine, la Reactor

Marți seara am fãcut exact ce ne-a spus
una dintre actrițe la începutul spectacolului intitulat
Rândul 3, aproape de margine prezentat în premierã la Reactor: am stat în întuneric, ne-am cufundat
în scaune și ne-am bucurat pentru cã nu mai existam. Timp de o orã și jumãtatea
doar viața personajelor puse în luminã pe scenã a existat.

Rândul 3, aproape de margine prezintã 3 povești plecând de la
persoane și întâmplãri reale. În 
scaunele comode ale cinemografelor s-au adunat de-a lungul timpului
multe povești pe care nu mulți le știu, care s-au consumat în întuneric, ferite
de privirile celorlalți. În rândul 3, aproape de margine, pentru cã acolo
stãteau ei, membri comunitãții gay din România, dramele personajelor se
amestecau cu cele de pe ecranul cinematografului, iar în afara acestuia istoria
își urma cursul.

 

Prima poveste este inspiratã din viațã
lui Ion Negoițescu (nãscut în Cluj, poet, eseist, critic literar și unul dintre
liderii Cercului Literar de la Sibiu). În spectacol personajul se numea Marin.
Când a început sã se prezinte și a spus cã el e un autor publicat, m-am gândit
la Marin Preda: a trãit cam în aceeași perioadã, avea aceeași atitudine
anticomunistã ca și Negoițescu. Dar cumva nu-mi venea sã cred, cã doar nu știam
despre el cã ar fi fost homosexual. La final s-a fãcut luminã: Marin era un
nume fictiv, iar cel real era Ion Negoițescu.

Atunci mi-am dat seama, cã așa cum
Negoițescu a fost homosexual și nu am știut acest lucru, la fel de bine ar fi
putut fi și Preda, cã doar nu e un lucru despre care sã ni se vorbeascã natural
și cu prea multã degajare. Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, a devenit un
adversar al regimului Ceaușescu datoritã atitudinii anticomuniste, dar și a
orientãrii sexuale și a petrecut trei ani închis la Jilava. Autorul s-a
refugiat la Sibiu odatã cu pronunțarea Dictatului de la Viena, când a apãrut în
oraș plãcuța pe care scria
Kolozsvár, iar în afara
cinematografului se striga K
olozsvár a miénk! (Clujul este al nostru), când
în același cinematograf în care vizionase împreunã cu tatãl sãu filmul Visul lui Tãnase, acum se proiecta
filmul
Hazajáró lélek.

Fiind fiu de ofițer de carierã și nepot
de preot ortodox, i-a fost și mai greu sã trãiascã cu aceastã orientare
sexualã. Pentru a putea supraviețui, s-a cãsãtorit de trei ori, însã toatã
viața s-a simțit singur și neînțeles într-o lume în care a trebuit sã ascundã
faptul cã e homosexual. În 1980 a plecat în Germania și acolo a și murit în
1993.

Cea de-a doua poveste este a lui Gabriel
Popescu (în spectacol I.H.), prim-balerin al Operei din București. Dupã ce
Securitatea intrã în posesia unor informații conform cãrora balerinul ar fi
homosexual, acesta este urmãrit peste tot, chiar și la cinematograf. În acest
caz, filmul proiectat este unul simbolic: Columna. Personajele principale ale
filmului sunt Decebal și Traian, „cei doi tați ai nației române”. Deși ei luptã
pentru viațã, toatã lumea și-i amintește îmbrãțișați. Și din acest motiv se
spune cã poporul român se trage din doi bãrbați. Oare și acest lucru contribuie
la faptul cã românii, în general, sunt atât de reticenți în ceea ce privește
homosexualitatea?
🙂

Mi-a plãcut foarte mult rolul agentului
care îl urmãrea pe Gabriel Popescu: nu a fost prezentat doar ca un bãrbat
bãțos, care doar își face meseria și atât. I-au fost prezentate și problemele
personale (l-a pãrãsit soția), fricile, nedumeririle, ideile lui, cum ar trebui
sã-l „vindece” pe artist, cã doar e tânãr, frumos și talentat.

Balerinul a fost chemat la secția de
Miliție și torturat, pentru a dezvãlui numele altor homosexuali. Spectacolul de
teatru nu a conținut pic de violențã, însã bãtãile de picior în podeaua de lemn
și zvârcolirile balerinului pe podea au redat extraordinar durerea pe care i-au
cauzat-o milițienii la acea vreme prin bãtãi. Și acum mi se face pielea de
gãinã și am un nod în gât când îmi amintesc sunetul podelei lovitã cu putere.

Gabriel Popescu nu a dezvãluit niciun
alt nume și a fost închis în baza articolului 200 pentru doi ani, dupã care a
cerut azil politic în Franța. Dupã 1990 s-a întors în România, a fost decorat
cu Ordinul Național Steaua României în grad de cavaler și pentru o perioadã scurtã
de timp a instruit compania de balet a Operei din București.



Ultima poveste este cea a lui Ciprian și
a lui Marian
(în spectacol Vlad și Cristi) și nu s-a întâmplat într-o
vreme îndepãrtatã. Totul a început în 1192 când Ciprian a dat un anunț în ziar
prin care cãuta compania unui bãrbat și așa l-a cunoscut pe Marian. Cei doi au
avut o relație pânã când sora lui Ciprian a informat poliția în legãturã cu
aceastã relație. Cei doi au fost condamnați la un an, respectiv doi de
închisoare tot în baza articolului 200 (abrogat doar în 2001!). Amnesty
International și Comitetul Helsinki au ajutat la suspendarea pedepselor… În
final, Marian se sinucide, iar Ciprian pleacã în SUA.  

Subiectul, care nici astãzi nu se bucurã
de toleranțã a fost prezentat și atât. Nu a încercat sã convingã publicul în
vreun anume fel, l-a lãsat sã decidã. Sau cel puțin așa mi s-a pãrut mie și am
apreciat mult acest lucru. Însã am avut tot felul de stãri de-a lungul
spectacolului: m-au întristat poveștile relatate, dar uneori m-au amuzat
replicile actorilor. Cum spunea și colegul meu, Csaba, aceste povești au un
impact mult mai mare asupra noastrã, deoarece s-au întâmplat aici și fãrã ca
mãcar sã ne fi dat seama.

Prima întâlnire a lui Vlad și a lui Cristi


Pânã în 30 ianuarie la Reactor se
desfãșoarã cel de-al doilea focus din cadrul proiectului 100 de ani de România. Trei istorii secundare! Evenimentele din
cadrul focusului Altfel/La fel sunt dedicate istoriilor recente și foarte
recente ale comunitãții LGBT+ din România. Programul îl gãsiți pe site
și pe pagina de Facebook.

Și ce se întâmpla în vecini în timp ce
actorii de la Reactor se pregãteau pentru spectacole, pentru focus?
Televiziunea publicã din Ungaria difuza o emisiune de aproximativ 45 de minute
despre cum ar trebuie vindecați homosexualii. Din aceastã emisiune s-a aflat și
faptul cã Ungaria a gãzduit o conferințã (care, desigur, nu a fost publicã) în
cadrul cãreia s-au adunat 21 de cercetãtori pe aceastã temã.

Din acest punct de vedere, nici Ungaria
nu se descurcã mai bine. Intoleranța și acolo e la ordinea zilei. Și uite așa putem
pierdem oameni de valoare.

Felicitãri pentru spectacol Cãtãlin Filip,
Oana Hodade, Raluca Mara, Doru Toloș, Adonis Tanța, Alexa Bãcanu, Valentin
Vârlan și Sânziana Stoican!