Psihologia crimei
Psihologia crimei

“Only to live, to live and live! Life, whatever it may be!”

Romanul „Crimã și pedeapsã” (1866) scris de F.M. Dostoievski este un roman de facturã social-filosoficã, axat pe problematica complexã a psihologiei crimei. Pornind de la adversitatea scriitorului fațã de burghezie și sistemul capitalist, creația literarã reliefieaza suferința pe care o îndura clasa socialã de jos a acelei perioade.

Acțiunea romanului e plasatã în anul 1865, marcat de o gravã crizã financiarã, sub care debuteazã povestea personajului principal, Raskolnikov. Familia acestuia are o situație materialã precarã, care îl împinge pe acesta sã renunțe la studiile universitare. În aceași situație materialã mizerã se aflã și Dunia; un personaj secundar al romanului,al cãrei destin e ilustrat pentru a sublinia tema pauperitãții; care e nevoitã sã se vândã ca o prostituatã de rând. În acest context, Raskolnikov sãvârșește o crimã, ucigând o cãmãtãreasã. Astfel, firul epic principal este motivarea crimei și, în continuare, analiza impulsurilor care îl împing în cele din urmã pe eroul principal sã-și recunoascã fapta.

Inițial, protagonistul întrezãrește în ideea crimei posibilitatea de a le salva de la mizerie pe cele care îi sunt dragi, mama și sora lui. El își justificã astfel dreptul de a se abate de la normele morale obișnuite, plasând ca scop ultim ajutarea semnilor sãi. Pe tot parcursul romanului, crima este motivatã prin mizeria de care suferã și la care este martor Raskolnikov. Prin intermediul introspecției, naratorul ilustreazã trãirile sufletești ale acestui personaj complex: indignare, compasiune, empatie și un profund interes pentru orice suferințã omeneascã. Ulterior, asasinul se va simți izolat și însingurat, incapabil sã mai comunice cu semenii sãi, fapt ce îl va împinge spre o disperare profundã și, în final, spre mãrturisirea faptei. Pe tot parcursul romanului, cititorul tinde sã-l priveascã pe Raskolnikov ca o victimã a propriului destin și sã vadã soarta lui drept o tragedie determinatã de nedreptatea socialã.

Din punct de vedere social-psihologic, romanul plaseazã crima sãvârșitã de protagonist drept un rezultat al mediului în care trãiește. Interesul pentru ierarhizarea socialã și felul în care aceasta poate determina, direct sau indirect, comportamentul uman, se înscrie într-o tendințã manifestatã de psihologia socialã. Influența socialã, a factorilor externi și a mediului e singura care poate motiva fapta de naturã deviantã a unui asemenea personaj: un student inteligent, cu o puternicã forțã de percepție și un simț al empatiei bine conturat.

Marcat de episoade schizofrenice și psihotice, protagonistul e împins la limita suportabilului de sãrãcia și mizeria în care e nevoit sã-și ducã existența. Din acest punct de vedere, romanul e evident influențat de teoria marxistã a luptei de clasã și e o criticã asiduã a stãrii de fapt a societãții din Rusia țaristã a celei de-a doua jumãtãți a secolului al XIX-lea.

Din punct de vedere al psihologiei sociale, care considerã cã comportamentul uman se împarte în douã categorii: prosocial și antisocial, se ivește o dilemã, deoarece felul de a acționa al protagonistului este motivat în esențã de o intenție altruistã: cea de a-și ajuta semenii, fapt ce se înscrie în caracteristicile de tip prosocial, însã repercusiunile care apar dupã sãvârșirea faptei o încadreazã pe aceasta în sfera antisocialului, deoarece afecteazã bunãstarea altor membri ai societãții.

Se remarcã din atitudinea personajului o puternicã tendințã spre alienare socialã, Raskolnikov considerându-se un „supraom”, fiind separat de restul societãții din cauza mândriei sale accentuate. El e incapabil sã relaționeze cu semenii sãi, iar pe parcursul romanului izolarea sa de restul lumii va deveni din ce în ce mai profundã. Acest aspect e de mare importanțã în desfãșurarea acțiunii, deoarece datoritã acestei presupuse superioritãți, Raskolnikov considerã cã ar fi justificatã o încãlcare a normelor morale generale, el fiind o așa-numitã excepție dintr-o masã de indivizi.

Însã, în pofida concepției de care dã dovadã acesta, comportamentul sãu poate fi interpretat din punctul de vedere al teoriei atribuirii sociale dintr-o perspectivã externã. Studentul nu ar fi sãvârșit o asemenea crimã dacã nu s-ar fi aflat în situația respectivã. Prin prezența elementului stratificãrii sociale, care-l plaseazã pe protagonist într-o existențã marcatã de sãrãcie și nevoi de bazã neîmplinite, este formulatã baza crimei. Privind din acest unghi, devine evident cã acesta suferã o disonanțã cognitivã, pe care încearcã sã o elimine prin diferite justificãri formulate la nivel introspectiv.

Deși știe cã e imoral sã ucizi, el acționeazã împotriva acestei credințe, cãutând în minte diferite argumente care sã-l sustragã de la vinovãție: faptul cã sãvârșește o faptã altruistã fațã de cei care se aflã într-o condiție asemãnãtoare cu a lui, faptul cã e cu mult superior oameniilor de rând și de aceea nu poate fi tras la rãspundere etc. Totuși, pe parcursul romanului el va ajunge sã-și conștientizeze greșeala, fiind mãcinat de regrete, lucru ce-l va face într-un final sã mãrturiseascã și sã fie tras la raspundere, fapt ce dovedește cã acesta are o conștiințã, întãrind astfel argumentul conform cãruia crima a avut la bazã influențe de ordin extern.

Aspectul nihilismului și tendința spre supraevaluare a protagonistului pot fi interpretate din perspectiva teoriei comparãrii sociale. Pentru evaluarea sinelui, acesta se comparã cu indivizii care îl înconjoarã, plasându-se pe o treaptã superioarã acestora. Prin mândria sa tot ce reușește sã facã este sã adânceascã prãpastia formatã între el și ceilați, accentuând astfel alienarea socialã și izolarea, lucru ce contribuie înt-o anumitã mãsurã la actul sãvârșit.

Raskolnikov e în esențã un tânãr idealist rãnit de realitatea tulburãtoare care-l înconjoarã. El are așteptãri mari de la oamenii pe care îi întâlnește, iar aceștia îl dezamãgesc constant. De aceea, el se izoleazã treptat de restul lumii, fiind incapabil sã mai relaționeze eficient cu ei. În pofida acestui aspect, judecând dupã teoria identitãții sociale, protagonistul se identificã cu masa celor asupriți, a celor sãrmani, având într-o anumitã mãsurã un sentiment cã aparține acestei comunițãți, însã nu ca un simplu membru, ci mai degrabã ca un lider care are rolul de a-i ajuta pe cei ce-i sunt inferiori.

Prin analiza psihologicã profundã și descrierea stãrilor interioare suferite de protagonist, Dostoievski întemeiazã o creație literarã cu profunde implicații psihologice. Contemplând asupra diferitelor aspecte privind fapta sãvârșitã de Raskolnikov, cititorul este pus fațã în fațã cu o problematicã socialã ancoratã în actualitate: ce anume îl împinge pe un individ la crimã? Preocupați de mult timp de aspectele acestei întrebãri, psihologii au adoptat diferite poziții în încercarea de-a ajunge la o concluzie clarã. În cazul specific al romanului „Crimã și pedeapsã”, autorul elaboreazã o viziune proprie, marcatã de ideea conform cãreia idnividul e rezultatul mediului în care se dezvoltã. Opțiunea pentru aceastã concepție e justificatã în principal de plasarea în epocã a creației literare și de interesul constant al autorului fațã de cei sãrmani și asupriți.