Printre vlachii din Serbia – ca acasã

Printre vlachii din Serbia – ca acasã

În Banatul Sârbesc, nu departe de Lacul Impãratului se aflã localitatea Ecica. Franz Iosef I. a vânat în mlaștina de lângã lac, iar localnicii i-au dat acest nume „împãrãtesc”. Maghiarii o numesc Écska, sârbii Eèka (Ечка). Nemții – cât timp trãiau în sat – îi spuneau Etschka. Despre ce s-a întâmplat cu populația germanã dupã al Doilea Rãzboi Mondial nici astãzi nu vorbește nimeni. Nu își aduce nimeni aminte cu plãcere de deportãrile de atunci.

Dar nu am vizitat Ecica pentru a dezlega misterul și de a prezenta ororile rãzboiului mondial, ci pentru a mã întâlni cu românii din sat. Mã interesa cum trãiește comunitatea vlachã, cum este sã fii minoritar român in Serbia secolului al XXI-lea. S-ar putea sã existe unele similitudini în soarta și condiția românilor din Serbia și a maghiarilor din România? Care sunt diferențele? Iatã întrebãrile la care cãutam rãspunsuri.

Nu aveam nici cea mai vagã idee cu cine ar trebui sã stau de vorbã în Ecica. Un lucru era sigur. Trebuie sã-l gãsesc, sã-l abordez pe preotul ortodox din sat. Dar oare unde îl gãsesc?

Un localnic ne îndeamnã spre biserica ortodoxã româneascã. În fața bisericii se aflã piața. În fața unui birt câțiva oameni consumã bere. Își spun unul altuia ofurile în sârbã și din când în când înjurã românește.
Ne oprim pe ulița de lângã bisericã, în fața unei vile cochete. Pe casã plãcuțã bilingvã. Scrie în românã: „școala Ardelean”.

Oare este atât de mare și atât de trainicã influența mișcãrii naționale al lui Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe șincai, Ion Budai Deleanu, încât a contribuit nu numai la emanciparea spiritualã și politicã a românilor transilvãneni, a celor de peste munți, ci și la rezistența culturalã și spiritualã a românilor din Banatul Sârbesc?

Ar fi fost o greșealã sã tragem concluzii pripite. (Așa cum din nefericire o fac sau o comit mulți dintre ziariști sau așa ziși jurnaliști care relateazã despre maghiarii din Transilvania.)

Numele strãzii este: școala, iar Ardelean este numele proprietarului vilei.

Domnul Nicola Ardelean tocmai se întoarce cu nevasta unguroaicã de la oraș, de la Zrenjanin (în maghiarã: Nagybecskerek, în românã: Becicherecu Mare). Imediat se oferã sã caute numãrul de telefon al pãrintelui Gabriel. În timp ce doamna Ardelean rãsfoiește cartea de telefon, Nicola ne povestește cã pãrinții lui au emigrat din Oltenia în Regatul Sârbesc. S-a nãscut întro localitate sârbã în care ei erau singurii români. A învãțat în mod autodidact istoria românilor, chiar și limba literarã româneascã. La Ecica s-au mutat la începutul anilor 70. A lucrat pe o navã pe Lacul Împãrãtesc. Era cãpitanul navei.

– Am mânat vaporul… – așa spune.
– Nevasta e unguroaicã…
– Da.
– Ați învãțat maghiara?
– Înțeleg.
Deoadatã își spune pãrerea și despre istoria satului.
– Istoria îi fainã. Tare!
Povestește cã cele mai frumoase clipe din viața lui sunt Paștele și Crãciunul, când se duce la bisericã și simte cã este român.
– De „Crãciuni” și de… când se ciocnesc ouãle… de… – gãsește în sfârșit cuvântul – de Paști.

Doamna Ardelean între timp l-a sunat pe pãrintele Gabriel dar și pe istoricul local Erwin Gazdag. Un sloven cu nume unguresc care trãiește în Serbia și se ocupã și de istoria românilor și bulgarilor catolici din aceastã parte de lume.

Erwin ne așteaptã la ora 10 în fața bisericii. Începe povestea localitãții. Va termina seara târziu lângã un pahar de bere în curtea castelului Lázár-Harnoncourt.

                                      Castelului Lázár-Harnoncourt. – Ecica (Écska)

Ecica a fost cumparatã de maghiaro-armeanul Lázár Lukács în 1781, cel care a început desecarea mlaștinilor din jurul satului.

Primii români au sosit în 1765, iar din ordinul împãrãtesei Maria Tereza în anul 1767 au venit români din Valea Mureșului. În 1891 trãiau la Ecica 2774 de români, din care au mai rãmas în jur de 1000. Românii și sârbii – fiind de religie pravoslavã – au folosit aceeași bisericã construitã în 1711 și purtând hramul Sfântului Nicolae. Când s-a dovedit neâncãpãtoare a fost construitã actuala bisericã românescã, care însã a fost folositã în continuare și de români – care stãteau în timpul slujbei pe partea dreaptã – și de sârbi, care stãteau pe partea stângã.

Între timp sosește și pãrintele Gabriel. Slujește la Ecica din 2005. S-a nãscut într-un sat din apropiere, Torac, iar seminariul teologic l-a urmat la Reșița (a absolvit teologia la Timișoara).

– Nu v-ați gândit sã rãmâneți în România? – îl întreb pe pãrintele Gabriel.
– Nu!
– Nici o clipã?
– Poate o clipã, pânã ce nu am fost apelat ca „sârbul” de colegii mei români.
– Cum este comunitatea românescã din Ecica.
– Bunã! Sunt satisfãcut de cum se prezintã. Când am ajuns aici veneau puțini la slujbe, astãzi biserica este plinã duminica.
– Câți enoriași aveți?
– Vin la slujba de Crãciun sau de Paști în jur de 70-80 români.
– Vârsta lor?
– Din pãcate cei mai mulți sunt de vârsta a treia. Din 2006 ținem ore de religie pentru copii la școalã. Astfel vin mai mulți tineri la bisericã, împreunã cu pãrinții lor.
– Am auzit cã mulți copii români sunt înscriși în clasele sârbești.
– Nu foarte mulți, dar suficienți ca sã avem temeri serioase cã vor pierde identitatea româneascã. Este drept cã dupã clasele primare și gimnaziale tinerii noștri pot urma liceul din Zrenjanin doar în clase cu predare în limba sârbã. și eu am urmat liceul sârbesc. Când am ajuns în seminariul din Reșița colegii mei au râs de mine, degeaba le explicam cã vorbesc o românã mai archaicã…
– Emigrarea cum afecteazã comunitatea româneascã din Ecica?
– În deceniile trecute emigrarea constituia o problemã mult mai grea. Astãzi pleacã mai puțini. Deși viața e grea aici în Banatul Sârbesc. La Zrenjanin acum câțiva ani erau mai mult de douãzeci de intreprinderi, astãzi aproape nu gãsești de muncã. Dar nu avem unde pleca. Chiar din contrã! Se stabilesc români din România în satele din Banatul Sârbesc. Aici o casã o iei cu 2000-3000 de euro. Casã cu grãdinã, cu livadã. Vinzi casa ta din Timișoara cu 40 000 de euro, iei o casã în Serbia, și trãiești din diferențã… La Ecica încã nu au venit, dar poate vor veni…
– Speranțe aveți?
– Problema e cã tinerii nu vor sã-și întemeieze familie. Anul acesta nu am avut nici un botez. De cincisprezece ori am stat la cãpãtâiul rãposaților… Așa este viața… Dar trebuie sã avem speranțã și sã trãim cu credințã.

Ne luãm rãmas bun.

Colegul și prietenul meu, caricaturistul din Novi Sad (în maghiarã Újvidék), Pál Léphaft îmi spune:

– Vãd cã v-ați înțeles de minune cu pãrintele Gabriel.

– Normal. Soarta noastrã, problemele noastre, aspirațiile și speranțele maghiarilor din România și a românilor din Serbia sunt aceleași.