Printez si imaginile

E dreptul tău, dar

2017-06-19Mai nou, de când m-am stabilit în Secuime, chiar dacă m-am măritat, replica mă urmărește cu o obstinație de obsedat. Din ce în ce mai des, aud voci înfierbântate de mânie pe motiv că ungurii mai tineri nu vorbesc, doamne, românește sau, dacă vorbesc, nu vorbesc corect deloc. Și, vorba aia, e limba țării în care trăiesc! Las la o parte malițiozitatea care mă-nghiontește să spun că sunt milioane de români pe lumea asta care scriu și vorbesc grozav de prost limba română și prezint spre amuzament o mostră de dialog pe tema anunțată. Un dialog care, în cazul meu, decurge aproape clișeistic de fiecare dată: – Așa, și?! Ce dacă ungurii nu vorbesc românește? răspund mereu crezând că voi fi obligată să ascult o pledoarie despre cum se scindează societatea și se ridică ziduri între oameni.

E dreptul tău, dar... 

O știți pe-aia cu „E dreptul tău, dar ...”?

Zic de acel „dar” după care interlocutorul toarnă o ploaie de argumente menite să te convingă de binele absolut care ți se va întâmpla dacă vei renunța să te prevalezi de respectivul drept al tău, care se-ntâmplă să-l cam încurce pe el. Sau să-l enerveze pur și simplu. Doar că-l ai, dar să-l și folosești! Dar ce, nu ți-e destul că-l ai?!

Cel mai frecvent, am auzit această replică printre angajații de prin firmele în care am lucrat de-a lungul vremii. Când câte unul își declara intenția de a se răzvrăti față de angajator pe motiv că nu i se respecta te miri ce drept, apărea inevitabil o oarecare „voce a rațiunii” care să îi șoptească grijuliu că era într-adevăr dreptul lui, dar ...

Avertizări de acest gen primim de multe ori și în viața privată. Cât timp am refuzat cu obstinație să mă mărit, femeile intrate-n rândul lumii se sufocau de indignare să audă, atunci când mă întrebau roase de curiozitate „Dar tu de ce nu te măriți?”, că nu o fac pentru că este dreptul meu. Cu glasul înmuiat, cu ochii ușor plecați în pământ, cu fața pământie de ciudă, îmi trânteau deseori îmbufnate acel „E dreptul tău, dar...”, care să mă facă să îmi bag mințile-n cap și să iau notițe de la ele despre cum trebuie trăită viața.

Mai nou, de când m-am stabilit în Secuime, chiar dacă m-am măritat, replica mă urmărește cu o obstinație de obsedat. Din ce în ce mai des, aud voci înfierbântate de mânie pe motiv că ungurii mai tineri nu vorbesc, doamne, românește sau, dacă vorbesc, nu vorbesc corect deloc. Și, vorba aia, e limba țării în care trăiesc! Las la o parte malițiozitatea care mă-nghiontește să spun că sunt milioane de români pe lumea asta care scriu și vorbesc grozav de prost limba română și prezint spre amuzament o mostră de dialog pe tema anunțată. Un dialog care, în cazul meu, decurge aproape clișeistic de fiecare dată:

  



– Așa, și?! Ce dacă ungurii nu vorbesc românește? răspund mereu crezând că voi fi obligată să ascult o pledoarie despre cum se scindează societatea și se ridică ziduri între oameni.

–Cum și?!, mi se răspunde cu uimire. Păi cum adică? Trăieși în România ca cetățean român, ai buletin de român și nu știi românește?, vine și răspunsul care contrazice așteptările mele.

– Păi da. Se poate și nu e ilegal. Cetățenia dobândită prin naștere nu te obligă la cunoașterea limbii țării. Cu atât mai puțin când o lege a țării îți permite să te exprimi, să studiezi și să te folosești de limba ta maternă ca minoritar în foarte multe contexte sociale și nu numai.

– Dar un român când merge în Italia sau Spania, sau orice țară de pe lumea asta, și muncește acolo, vorbește sau nu limba de-acolo? O-nvață sau n-o-nvață?

–  Ba o-nvață, dar nu-i totuna.

– Cum să nu fie totuna? Știți câți români sunt plecați în Italia?

– Nu i-am numărat pe toți, dar și dacă ar fi toți românii plecați în Italia, n-ar fi tot aia.

– Nu înțeleg ce vreți să spuneți.

–-Domnule, dacă eu decid mâine să mă fac cetățean italian trebuie să solicit cetățenia, corect?

–Corect!

– Și dau examen de istorie, georgrafie și limbă, zic bine?

– Da.

– De ce fac asta? Pentru că eu am posibilitatea să aleg dacă vreau să devin și cetățeanul altui stat. Dar ungurii de la noi nu și-au dorit să fie români. Contextul istoric a făcut ca ei să se afle pe teritoriul acestei țări, să își construiască locuințe și familii aici, să dobândească mai apoi niște drepturi de minoritari și așa mai departe. Deci ei sunt cetățeni români că s-au născut pe teritoriul statului român, nu pentru că au ales și au cerut să fie cetățeni români.

Orice ungur cetățean român, care va vrea să devină cetățean italian, ca să rămânem la exemplul nostru, va trebui să-nvețe italiană, pentru că alege această cetățenie, dar în România poate trăi cu buletin de român, fără să știe limba țării. Limba o învață doar dacă vrea și, mai ales, dacă poate. Iar consecințele necunoașterii limbii române le suportă personal, el și numai el. V-ați gândit că e posibil să nu poată?


– Cum să nu poată? Ce, ei nu fac româna la școală? O fac!

– Dumneavoastră ați făcut franceză la școală?

– Da!

– Și o vorbiți fluent?

– Nu.

– Dar de ce nu? Că doar ați făcut la școală.

– Am făcut, dar eu nu sunt cetățean francez.

– Domnule, am mai zis: cetățenia dobândită prin naștere nu te obligă să înveți limba țării. Practic, nu există nicio lege care să precizeze literalmente că un etnic de care o fi el, cetățean român, care are dreptul de a studia în limba maternă și dreptul la traducător în cazul în care are de-a face cu instituțiile țării, este în vreun fel obligat să cunoască limba statului. E alegerea lui dacă o învață sau nu.

– Și ce face dacă nu știe limba română? Trăiește toată viața în zona lui izolat de restul țării?

– Da. Care-i problema? Are dreptul să facă această alegere. Nu vă convine și nu credeți ce vă spun, dați-l pe unul în judecată să vedem ce zice instanța!

– O fi, doamnă, dreptul lui, dar ...


Aș fi vrut să-l oțărăsc un pic mai mult, spunându-i că orice etnic care nu deține o funcție într-o instituție de stat și îi vorbește lui în limba română îi face un favor cât timp legea nu-l obligă la nimic în acest sens. Cel mult îl obligă legea nescrisă a bunului simț, iar noi trebuie să apreciem că o respectă. M-am temut însă că-i va crește tensiunea și n-aș fi vrut să îl împiedic tocmai eu să se bucure în tihnă de dreptul lui la viață.






Printeaza