Printez si imaginile

O scrisoare despre maghiari și români: “Domnule comandant, am găsit soldații...”

2019-02-13Mai mare ne-a fost uimirea când am descoperit că nu este vorba de o scrisoare contemporană, ci de una scrisă în anii premergători războiului. Ca o minune, documentul s-a conservat destul de bine, deși avea unele mâzgălituri, era lizibilă. Tot ce-mi mai aduc aminte din conținutul ei, erau primele cuvinte: “Domnule comandant, am găsit soldații...” Mai departe nu-mi amintesc nimic din ceea ce conținea scrisoarea. Desi teoretic documentul trebuia predat muzeului, noi – copii fiind și neștiind acest lucru – am hotărât să-l păstrăm. Unul dintre colegii mei “arheologi” a spus că vrea să ducă scrisoarea acasă, ca s-o transcrie, iar noi, ceilalți, ne-am dat acceptul.

O scrisoare despre maghiari și români: “Domnule comandant, am găsit soldații...”

Copil fiind, deseori cutreieram pe câmpurile din localitatea mea natală, Seini, unde chiar și în zilele noastre putem vedea cazematele care au făcut parte din linia fortificată "Carol al II-lea". Această linie fortificată, construită la sfârșitul anilor 1930, cu scopul de a apăra granița de vest a țării în cazul unui atac venit din partea Ungariei, în primul rând, practic începe la Seini, și are o lungime de 300 kilometri, terminându-se undeva în preajma localității Zimandu Nou din județul Arad. Între anii 1938 - 40 au fost construite peste 300 de asemenea cazemate, de-a lungul graniței cu Ungaria.

Ca fapt divers: una dintre cazematele din Seini se află chiar pe strada 1 Mai, îngreunând astfel circulația din zonă.

Nu vreau să vă încarc capul cu date despre această linie fortificată, cine dorește să afle mai multe despre ea, are la dispoziție o multitudine de surse de unde se poate documenta. Voi vorbi doar de o mică descoperire a noastră, din timpul când ne jucam de-a războiul la cazematele din localitate. 

      

Sub ruinele uneia dintre cele trei cazemate situate în zona de sud, sud-vest a localității (cazemata aflată în cea mai avansată stare de degradare), cu ani în urmă (prima decadă a anilor ’80) am găsit o scrisoare de mai multe pagini, scrisă cu stiloul sau penița, în limba română. 

Mai mare ne-a fost uimirea când am descoperit că nu este vorba de o scrisoare contemporană, ci de una scrisă în anii premergători războiului. Ca o minune, documentul s-a conservat destul de bine, deși avea unele mâzgălituri, era lizibilă. Tot ce-mi mai aduc aminte din conținutul ei, erau primele cuvinte: “Domnule comandant, am găsit soldații...” Mai departe nu-mi amintesc nimic din ceea ce conținea scrisoarea.

Desi teoretic documentul trebuia predat muzeului, noi – copii fiind și neștiind acest lucru – am hotărât să-l păstrăm. Unul dintre colegii mei “arheologi” a spus că vrea să ducă scrisoarea acasă, ca s-o transcrie, iar noi, ceilalți, ne-am dat acceptul. Din păcate, nu am revăzut scrisoarea niciodată. Colegul nostru ne-a tot purtat cu zăhărelul, până în cele din urmă am dat uitării totul.

Pe vremea aceea am privit cu toții descoperirea noastră ca pe o comoară, ca pe un secret de-al nostru comun. 

Anii au trecut, iar eu deseori mă gândesc la ceea ce putea conține scrisoarea, și în cele din urmă totdeauna mă lovesc de zidul de nepătruns al primelor cuvinte: “Domnule comandant, am găsit soldații...”


Printeaza