Printez si imaginile

Cine au fost primii în Ardeal?

2015-04-25– Ei, acum să vă văd dacă ați înțeles. Copii, dacă vă întreabă cineva cine au fost primii în Ardeal, strămoșii românilor sau strămoșii ungurilor, ce ați răspunde? Zâmbeam satisfăcută, mai înainte de a afla răspunsul. Și unde nu s-a ridicat un elev, un găligan prea înalt pentru vârsta lui, fără să mai ridice mâna. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus, cu cel mai dulce grai moldovenesc, concluzia lui fermă, cu determinare și hotărâre în glas, în sunetul clopoțelului care anunța că ora se terminase. – E clar, doamna profesoară. Eu am înțeles. Ungurii.

Cine au fost primii în Ardeal?

N-aș spune că am fost un profesor genial și că altul ca mine nu mai era pe pământ. Mai cu seamă că am predat istoria, pe care am admis-o ca studentă doar la „secundar”, imaginându-mi la începutul facultății că am să ajung nu profesor – nici măcar de filosofie – ci vreun filosof renumit care avea să dea peste cap toate teoriile istoriei cu o idee nouă, ce ar fi lăsat lumea cu gura căscată.

Evident, erau vise de copil prost. La repartiție am rămas bosumflată și tristă că am ajuns profă de istorie, cu toate că învățasem aproape de media zece. Pot însă să spun că mi-a plăcut să lucrez cu copiii și am predat cu speranța că am capacitatea și talentul de a le aduce cunoștințele cât mai aproape de înțelegerea vârstei lor. Dacă am reușit sau nu, asta numai foștii mei elevi o pot spune. A fost însă o lecție care mi-a pus mari semne de întrebare dacă sunt sau nu în stare să-i fac să înțeleagă ceea ce doream să le transmit. Fără să pot să mă supăr pe copii de rezultatul neașteptat. Amuzându-mă de concluzii.

Eram profesor la Școala din Dancu, un cartier majoritar de blocuri proaspăt făcute la ordinul lui Ceaușescu, așezat la marginea Iașului. Copii de oameni simpli în marea lor majoritate, părinții trudind prin fabricile comuniste, în stilul binecunoscut al timpului („noi ne facem că muncim, voi vă faceți că ne plătiți”), îndurând, ca de altfel toți românii indiferent de naționalitate, ghețăria din apartamente pe timp de iarnă, foamea, lipsa de apă caldă, întunericul din casă când, așa cum se exprima tata, „iar au luat boii lumina”.

Trebuia să le predau elevilor de clasa a VII-a despre „Formarea poporului român și a limbii române”. Dintotdeauna mi s-a părut o lecție grea.

    

Pentru că există o perioadă, cea cuprinsă între anul 271 (când a avut loc retragerea aureliană) și secolul IX (când apar primii domni și voievozi români – Menumorut, Gelu, Glad), în care istoria este destul de săracă în vestigii arheologice și documente scrise, care să ateste ce anume s-a întâmplat în spațiul carpato-danubiano – pontic, după ce romanii și-au retras armata și administrația de pe teritoriile dacice, cucerite în anii 105 – 106.

Și cu toate astea trebuia să-i fac pe elevi să înțeleagă că noi, românii de azi, n-am fost nici exterminați de romani sau de popoarele migratoare ce ne-au călcat câteva secole bune și că pământul acesta ni se cuvine, fiind al strămoșilor noștri care, pe vremuri demult uitate, au fost primii care au ocupat aceste meleaguri.

Zis și făcut, m-am pregătit temeinic pentru ora ce avea să vie. Aveam de gând să le vorbesc despre continuitatea care este atestată de descoperirile arheologice, despre Donariul de la Biertan din județul Sibiu, relicvă creștină din secolul IV, ce conține inscripția latină : „Ego Zenovius votum posui" (Eu, Zenoviu, am depus darul) – o dovadă a vorbirii limbii latine în Dacia, după 271. Eram sigură că mă vor înțelege dacă am să le deslușesc când, unde și în ce împrejurări istorice s-au format poporul român și limba română, că au să priceapă toată esența formării neamului românesc.

Aveam să le vorbesc despre lingvistică (mal, viezure, mânz) despre vestigii arheologice, despre toponimie, documente, scrieri istorice (Anonymus – Gesta Hungarorum, Simion de Keza, Cronica rusească a lui Nestor, Poemul german al Nibelungilor). Dar dincolo de astea, trebuia să le vorbesc despre teoria lui Robert Rösler, să le prezint și să demontez toate argumentele lui prin care a încercat să desființeze ideile lui Anonymus și celelalte dovezi ce atestau că românii sunt urmașii dacilor, daci care nu fuseseră nici exterminați de către romani, nici alungați pe vecie de migratori, nici veniți mai târziu decât ungurii pe aceste teritorii.

N-am să vă povestesc ce le-am spus în peste 30 de minute. Am vorbit mult și cu pasiune, am desenat pe tablă cu săgeți unde erau situați bulgarii, care-i cunoșteau pe cei ce locuiau la sud de Dunăre sub numele de vlahi sau volohi cu mult înainte de sosirea triburilor venite în Câmpia Panoniei, sub conducerea lui Attila. Că poporul maghiar i-au denumit, el însuși, pe cei de peste râul Tisa sub numele de olahi. Când să sune de pauză eram răgușită și transpirată însă mulțumită. Elevii fuseseră foarte atenți iar eu vedeam în ochii lor că au înțeles tot ce povestisem. Așa că, trăgându-mi suflul, luând o gură de aer, mi-a venit să le pun o întrebare simplă, care reprezenta chintesența întregii lecții. Eram convinsă că răspunsul va fi pe măsura pasiunii cu care predasem.

– Ei, acum să vă văd dacă ați înțeles. Copii, dacă vă întreabă cineva cine au fost primii în Ardeal, strămoșii românilor sau strămoșii ungurilor, ce ați răspunde?

Zâmbeam satisfăcută, mai înainte de a afla răspunsul. Și unde nu s-a ridicat un elev, un găligan prea înalt pentru vârsta lui, fără să mai ridice mâna. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus, cu cel mai dulce grai moldovenesc, concluzia lui fermă, cu determinare și hotărâre în glas, în sunetul clopoțelului care anunța că ora se terminase.

– E clar, doamna profesoară. Eu am înțeles. Ungurii.

Nu știu dacă am zâmbit tâmp sau am râs în hohote, împreună cu ceilalți colegi ai distinsului elev, ce nu pricepuse nimic din zbaterea mea.

Râsul lor tineresc acoperea clinchetul clopoțelului. N-am știut atunci să le spun ceea ce știu azi, când avem acces la mai multe documente decît cele din vremea sistemului comunist care ne îndemna, prin manipulare, să privim cele două nații (română și maghiară) ca două linii paralele, menite să nu se înțeleagă niciodată.

Ce mai contează cine au fost primii în Ardeal?!

Româncă fiind, cred că ai mei strămoși, ca să fiu sinceră. Dar oare contează, atâta vreme cât trăim de atâția ani unii lângă alții, când am îndurat împreună ororile comunismului sau când ne frecăm împreună la ochi văzând ce mafioți (fără deosebire de naționalitate) au pus mâna pe țară după decembrie 1989, smulgând din trupul ei toate bogățiile pe care ni le-a dat natura sau le-am construit împreună – români și maghiari, lipoveni, sași, secui, aromâni și, de ce nu, chiar și rromi?

Poate ar trebui ca la sfârșitul unei lecții despre etnogeneza poporului român să spunem că Menumorut (duce român) și-a măritat fata cu Zulta (Zoltan), moștenitorul lui Arpad ( liderul triburilor maghiare).

Așadar, de unde linii paralele?! Dacă conducătorii de acum sute de ani au ajuns, chiar printr-o căsătorie aranjată, să-și amestece sângele și să priceapă că conviețuirea e mai importantă decât lupta, de ce am face noi, azi, altfel?

Alte scrieri de la autoare AICI

     


Printeaza