Printez si imaginile

Despre pălării și preconcepții

2017-07-13Au ținut-o tot așa o vreme, apoi au plecat. La un moment dat nevastă-mea ridică una din pălăriile alea negre și mari și mi-o trântește-n cap. La care doamna vânzătoare tresare: Vai, domnu’, ce bine vă stă! Zău? Zău! Pe bune? Pe bune! No, dacă-i așa, mulțumesc frumos, köszönöm szépen, kezit csókolom, săru-mâna, plătește, nevasto! Am încheiat târgul și am plecat. Cu pălăria aia neagră și mare-n cap.

Despre pălării și preconcepții

Greșiți, dacă credeți că în România nu există preconcepții. Hai, nu vă speriați, că acum nu este vorba despre clasica formulă conform căreia ungurii sunt asupriți de români, că doar românii sunt cei răi, adică din naștere, fiecare, iar în Ținutul Secuiesc se întâmplă exact invers, adică maghiarii îi asupresc pe români, că doar ungurii sunt cei răi! Tot din naștere, și ei.

Este vorba numai despre faptul că per total, în România există, din păcate, preconcepții de tot felul, iar la acest capitol nici românii, nici maghiarii nu-s mai buni. Cel puțin în Ardeal sau Transilvania, cum vreți voi s-o numim, că asemenea experiențe aici le-am trăit, pe pământul nostru natal și comun.

S-a întâmplat, ca într-o zi de toamnă mohorâtă și rece, umblam de-a moaca printr-un supermarket. De obicei ne limităm la strictul necesar, atât din punctul de vedere al timpului, cât și cel al banului lăsat acolo. Dar fiind o zi de toamnă, urâtă, mohorâtă, cu o ploaie din aia mocănească, ne-am zis, hai să mai vedem ce și cum…



Niște bărbați mustăcioși, Gabori adevărați, probau niște pălării din alea negre și mari. Unuia nu-i plăcea de aia, altuia de aia, altul că de ce n-are căptușeală din mătase, iară altul că de ce are.

Au ținut-o tot așa o vreme, apoi au plecat. La un moment dat nevastă-mea ridică una din pălăriile alea negre și mari și mi-o trântește-n cap. La care doamna vânzătoare tresare: Vai, domnu’, ce bine vă stă! Zău? Zău! Pe bune? Pe bune! No, dacă-i așa, mulțumesc frumos, köszönöm szépen, kezit csókolom, săru-mâna, plătește, nevasto! Am încheiat târgul și am plecat. Cu pălăria aia neagră și mare-n cap.

Și de atunci am umblat cu ea pe ici pe colo. Odată mă dădeam jos din tren, în stația din Augustin, păi nu m-a întâmpinat propriul meu tată cu: Băi, am crezut că vine președintele cu pălăria sa…? Mi-a zis-o în glumă, evident.

Dar altă dată, în timp ce încercam să intru-n sediul firmei la care lucram cu orele, după programul de la locul de muncă de bază, femeia de serviciu mai să-mi închidă ușa-n nas: Ce cauți aici? Ea cu mopu-n mână, eu cu ranița-n spinare și cu pălăria aia neagră și mare-n cap. Zic: Am venit să lucru ceva, săru-mâna… Dar ea: Pleacă de aici, că nu-i de lucru, burlanele-s făcute de mult! Am avut noroc cu una dintre colege care tocmai cobora-n hol: Salut, ce bine că ai venit, hai că avem de lucru!

Săraca femeie de serviciu se tot scuza, că de unde avea ea să știe, că de unde era să-și dea seama, că ea credea… Că dacă m-a văzut intrând pe ușă în blugi, cu geaca de piele pe mine, cu pălăria aia mare-n cap și cu ranița veche khaki în spinare, de mă credea un Gabor, un țigan adevărat… Stați liniștită, doamnă, ați crezut greșit, dar nu s-a întâmplat nimic, încercam eu s-o împac, în timp ce în loc de ciocan de lipit, foarfece de tăiat tablă și cositor scoteam din ranița aia veche khaki un laptop. Ca și unealtă de lucru.



No și să vedeți, că stăm la țară, făcând naveta zi de zi la oraș. Nu contează că-i primăvară, vară, toamnă sau iarnă, că-i soare sau vânt, că plouă sau ninge. În diminețile de iarnă, înainte de plecare, mai bag vreo trei-patru lemne-n burta lui Döme, cazanul și prietenul nostru cel drag, care ne dă căldura-n sistem. Să țină jarul până ce vecinul și bunul nostru prieten, Pista bácsi, adică nenea Pista, mai bagă și el câțiva butuci mai spre după-masă. Dar oricum m-aș feri, Döme al nostru mai scoate și câte-o gură de fum, ceea ce, oricât m-aș spăla cu săpunul parfumat și m-aș da cu deodorant, tot se simte, ba pe mână, ba pe păr, cât o fi el de rar…

Ei, să vedeți gesturi și mutre-n autobuz, cum se ferește orășeanca delicată de Gaborul ăsta țigan, mirositor a fum… Adică de mine care, în asemenea împrejurări, am loc să stau mai bine și nici nu mă calcă nimeni pe picioare.

Dar hai, să vă mai povestesc una. Într-o zi aveam ceva treabă pe la nu-ș ce birou. Mi se ceruseră niște acte, să le prezint. Intru eu cu kezit csókolom și cu săru-mâna – am obiceiul acesta să salut în două limbi, că doar nu mă doare și să vedeți surprize, pe care am să le povestesc altă dată –, deci: intru-n birou, salut, cu pălăria scoasă, că așa am fost învățat acasă și la școală.

O domnișoară sau doamnă, nu mi-am dat seama de starea ei civilă, că verighetă nu purta, în orice caz era frumușică foc, dar ea: nimic. Aplecată deasupra unor hârtii și concentrată ce era, nici măcar un gest nu schița, răspuns la săru-mâna nici atât. Am așteptat un pic, de răbdător ce sunt, dar ea tot nimic. Eu, că doar încercarea moarte n-are, încă o dată: Kezit csókolom, săru-mâna! Ea, aruncând asupra mea o privire iscoditoare, lungă, preț de vreo zecime de secundă: Ce vrei?

Evident eram îmbrăcat tot așa: în blugi, cu geaca aia de piele, cu ranița-n spate și cu pălăria-n mână. Era mult mai tânără decât mine, bine mersi, putea să-mi fie chiar fiică, dar ea cu: Ce vrei? Așa, la pertu. Scurt și sec.

Iar eu: Am fost înștiințat să mă prezint cu niște acte… Se uita la mine ca la felul paișpe. Am stat așa preț de câteva clipe bune, uitându-ne față-n față, ca și cum nici unul nu-l pricepea pe celălalt și nu realiza situația, pe care, vrând nevrând, până la urmă tot ea a rezolvat-o întrebându-mă: Da’ câte clase ai? Vreo hârtie, ceva?

I le-am arătat. Iar ea… ca și femeia de serviciu cu mopu-n mână.


Printeaza