Printez si imaginile

Erika Mărginean despre P.Howard alias Rejtő Jenő

2019-01-02În noaptea de Revelion l-a întrebat: ”Rajna,…tu ai să mă scoți de aici? – Eu.– Voi fi greu de cărat. – Nu-i bai.” Peste câteva ore a vorbit din nou. ”Apoi…Din marele roman nu va mai fi nimic. Deși …e scris. Aici, înăuntru, înțelegi. Numai că…degeaba…știi și tu, degeaba”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. În zorii zilei de 1 ianuarie deja era mort!

În prima zi a anului 1943 a murit scriitorul P. Howard, cunoscut și ca Gibson Lavery sau Rejtő Jenő Scriitorul maghiar de origine evreiască pe numele său adevărat Reich Jenő anul acesta ar fi împlinit 114 ani. Teoretic, pentru că stilul său de viață mai devreme sau mai târziu, tot i-ar fi adus pieirea, chiar dacă, bolnav fiind, n-ar fi fost deportat în 9 octombrie 1942 într-un lagăr de muncă forțată, în Ucraina.

Cei care l-au cunoscut povesteau că Rejtő consuma multe cafele pe terasa cafenelei Japoneze (azi Magazinul Scriitorilor în Budapesta), unde scria de zor cu toc și peniță pe bucățele de hârtie. Căutând date despre cel care a scris numeroase cărți într-un stil aparte, pline de umor inconfundabilul stil ”p.howardian”, am aflat câteva lucruri interesante. 


                Figurile stângace la prima vedere ale lui Rejtő sunt de fapt oameni de aur

De pildă: la 18 ani a cochetat cu teatrul, mergând până la Berlin, dar pe scenă nu avea talent. Doi ani de zile a hoinărit prin Europa. A fost docher, spălător de vase. S-a angajat în Legiunea Străină, dar spre deosebire de eroii romanelor sale nu a suportat la fel de ușor ”cafteala” așa că destul de repede a fost pus pe liber. 


Cu toate astea se spune că ar fi fost un tip bine legat, învățase și box la vremea lui. Această abilitate i-a fost de folos când l-a taxat pe unul dintre profesorii săi care l-a numit evreu! Ziaristului de extremă dreapta însă nu i-a mai putut veni de hac, deși în urma articolului acestuia a fost deportat în Ucraina, unde a și murit după câteva luni.

În localitatea Evdacovo din Ucraina noaptea termometrele arătau chiar și minus 40 de grade Celsius. Rejtő, când nu delira din cauza bolii și a febrei tifoide, povestea că manuscrisul romanului său, din care reda câteva fragmente se află în rucsacul său, deși nu scrisese niciun rând. Când și-a dat duhul a fost aruncat într-o groapă comună, iar rucsacul a rămas undeva în zăpadă. Avea 38 de ani.

Și - a scris propriul său epitaf grotesc:


”Plâng (e) inscripția
Cel care se îngrijorează aici liniștit
A fost scriitor și s-a mutat în rândul celor vii
Mort a fost 36 de ani, a trăit câteva zile
Și când medita, doar visa
Câteva pagini. Și când au râs de el
Credea că el i-a înveselit. 
Aici zace acum sub această 
lespede grea de cimitir,
Mugurii ies din craniul său verde
Și visează că e viu
Bietul de el, sub mormântul său!
Amin.”

(traducere EM)


După Crăciunul din 1942 rareori își revenea din delir. Când era lucid îi povestea actorului Rajna János despre marele roman pe care îl va scrie. În noaptea de Revelion l-a întrebat: ”Rajna,…tu ai să mă scoți de aici? – Eu.- Voi fi greu de cărat. – Nu-i bai.” Peste câteva ore a vorbit din nou. ”Apoi…Din marele roman nu va mai fi nimic. Deși …e scris. Aici, înăuntru, înțelegi. Numai că…degeaba…știi și tu, degeaba”. Acestea au fost ultimele lui cuvinte. În zorii zilei de 1 ianuarie deja era mort!


                           Figurile stângace ale lui Rejtő  - personaje așternute pe apele veșniciei


Dintre lucrările sale au fost traduse în limba română Fred-Jeg, Căpitanul,(Piszkos Fred, a kapitány) Editura Porus, 1991, traducere de Victoria și Constantin Olariu, scrisă sub pseudonimul P. Howard și Garnizoana Morții, scrisă sub pseudonimul Gibson Lavery, din care vă redăm un fragment.


Capitolul I.

”Guguștiuc se izbi de perete, însă în clipa următoare îi trase boțmanului un pumn în fălci, făcându-l să înghită guguloiul de mahorcă pe care-l mesteca de zor și să sughiță o bună bucată de vreme după aceea.

Timonierului atât îi trebui. Il înșfacă pe Guguștiuc cu brațele lui musculoase, cu gând să-1răsucească brusc în aer și să-l azvârle în cel mai îndepărtat ungher al cârciumii. Grație acestui truc ajunsese celebru în toate porturile mai importante ale lumii. Brațele vânoase tocmai își ridicau adversarul, când de undeva, din direcția celui înhățat se abătu asupra lui ceva ca de oțel, de i se întunecă totul înaintea ochilor. 

Ulterior, prietenii lui aveau să jure că acel ceva devastator fusese pumnul lui Guguștiuc.După câteva clipe se sculă buimac de jos și deschise ochii. Încasă un pumn care îl trimise iarăși la podea. Dădu să se mai ridice o dată și Guguștiuc îi mai arse două, lăsându-l lat. De această dată rămase la pământ și, sculându-se în capul oaselor, glăsui pe un ton blajin :

— Mie-mi zice Alec Zdreanță. Dacă n-ai nimic împotrivă, aș fi de părere să lăsăm deocamdată baltă chestiunea asta.

— N-am nimic împotrivă. Numele meu este Jules Manfred Harrincourt. Zdreanță se ridică de jos;

— Ascultă-mă pe mine, Jules Harrincourt. Mata poți fi mândru. Află că pe mine până azi nu m-a bătut încă nimeni. Acu' mi s-a-ntâmplat prima oară.

— Începutul e mai greu, că pe urmă treaba merge de la sine. Da' spune-mi și mie, domnule, de ce-ați vrut să-mi faceți felul ?

— Așază-te la masa noastră și-o să-ți spun totul… încăierarea de mai sus și gingașul dialog care i-a urmat s-au petrecut într-una din cele mai populare locale ale Marsiliei, cunoscută de onor clientelainterlopă sub numele La Câinele Turbat — Cafenea și Restaurant”
 


Printeaza