Președinți de țãri în geamurile reconcilierii maghiaro-române
Reconcilierea maghiaro-românã înseamnã muncã.

Din acest motiv, nu prea se înghesuie Politica sã-o îmbrãțișeze. E mult de lucru – se gândesc ei –, apoi nici voturi nu prea îți aduc… Sã pui o cãrãmidã la o casã comunã a reconcilierii, sã așezi o punte suspendatã deasupra vâltorii de resentimente fațã de cei care sunt altfel (la limbã, la religie și tradiții), înseamnã muncã enormã. și apoi mai este plictisitoare și pentru mass media. știți cum e pe meleagurile noastre comune sau vecine: fãrã televiziuni, fãrã ore de vârf pe ecran, fãrã reflectoare – e plictisitor și pentru Politicã. Dar o încãierare etnicã este mult mai folositoare și spectaculoasã pentru image și carierã. Poți comenta în fața aparatelor de luat vederi, poți apãra eroic țara de inamici, îți poți asigura patria cã tu, politicianul de serviciu, ești gata sã mori pentru suveranitatea ei, ba chiar vrei sã te sacrifici pentru drepturile comunitãții tale. Sunã bine – cel puțin jurnalistic – și va avea precis un ecou benefic pentru Politician. Îi aduce audiențã, îl menține în top și îi strânge voturi.

Deci este lesne de înțeles de ce a trecut un sfert de secol de democrație în România, fãrã sã aparã primele semne palpabile ale unei reconcilieri viabile și plauzibile maghiaro-romane, modelate dinspre cele mai înalte niveluri ale celor douã țãri – președinți, prim-miniștrii –, darãmite o strategie modernã a unei reconcilieri generale. Acest lucru greu realizabil a fost și este lãsat în continuare pe seama sferei civice, probabil cu gândul: noi suntem ocupați, facem politicã! Civilii au timp destul; sã facã ei strategii de reconciliere, cã ei tot bat din gurã cã este necesarã…

Dar de ce tip de reconciliere avem nevoie, mai exact? Cea din manualele lui Ceaușescu, prin care „românii, maghiarii, germanii și alte naționalitãți” erau sortiți unei iubiri reciproce, emanând farmecul luptei de clasã – nu a dat roade. Într-adevãr, a ținut cât de cât piept urii amplificate de istoria recentã a rãzboiului, dar nu a reușit sã convingã etniile vecine cã aceastã conviețuire ar putea sã aibã și un Sens – ba chiar un Viitor. Astfel se și formuleazã de la sine bazele de lucru ale reconcilierii reale.

Este nevoie, în primul rând, de REAșEZAREA fundamentelor conviețuirii etnice a minoritãții maghiare și a majoritãții române din Transilvania. Pânã în 1989 nu prea am avut șanse egale și adevãrate pentru reconciliere. Maghiarii ridicau din umeri – cu un ochi spre colț, unde oricine te putea turna dacã nu te exprimi frãțește –, spunând: apoi noi trãim împreunã în România, cã granița rãzboaielor a trecut peste noi, ca o minge bine degajatã de echipa de aur a fotbalul maghiar, în frunte cu Puskás Ferenc. Românii ridicau și ei din umeri – cu un ochi spre colț, unde oricine te putea turna dacã nu te exprimi frãțește – spunând: trãim împreunã, sã ducem pe culmi planurile PCR.

Dacã spuneai altfel, riscai sã ajungi dupã gratii. Deci – dupã cum vedem – bazele conviețuirii trebuiesc redefinite în așa fel încât masele largi – maghiari și români – sã înțeleagã exact.



Helmut Kohl și François Mitterand la Verdun,22 septembrie, 1984

Modelul de reconciliere franco-german – pecetluit cu fotografia celor doi actori principali, Helmut Kohl și Francois Mitterand ținându-se de mânã în 1984 la memorialul bãtãliei de la Verdun – este un model foarte bine pus la punct. Este rodul unei munci susținute, fãrã prea multe reflectoare. Iatã, ceea ce am pomenit la început – adicã MUNCA – a dat roadele dorite.

Franța și Germania – cei doi dușmani înverșunați – au reușit sã-și treacã problemele conviețuirii pe paginile unor agende care se deschid spre viitor. Sunt convins cã la crâșmele franceze se mai pomenește și acum, dupã un pahar, douã de vin bun, despre le victoire de la Saint Germain, iar nemții mai trag cu ochiul lângã o bere pomenind de der Maginotlinie in Frankreich, dar bazele conviețuirii postbelice sunt REAșEZATE.

Acest model ar putea fi folosit cu încredere și de Președinția Ungarã și Președinția Românã. Când o sã-i vedem pe Orbán Viktor și pe președintele României (sau vicepremierul român) la un memorial comun ținându-se de mânã mãcar un minut, atunci o sã simțim cu toții cã primul pas a fost fãcut și se pot reclãdi multele etaje ale conviețuirii comune, care au fost dãrâmate de cutremurele neîncrederii reciproce.

Cât de idealistã este aceastã cerere îndreptatã cãtre vârfurile politice din Ungaria și România de a urma modelul reconcilierii franco-germane?

Oricum, modelul este dat, este fãcut de alții – s-a nãscut datoritã muncii altora. Politicienii din Ungaria și România nu ar trebui sã facã altceva decât sã-l foloseascã, pe gratis. E ca și cu antidotul: pacientul poate fi vindecat cu antidotul gratuit, dar doctorii nu-l folosesc din anumite motive de orgoliu.

Cunoscând subinformarea și influențabilitatea maselor din Ungaria și România, o campanie oficialã pro-reconciliere ar avea efecte pozitive. Dacã ar exista PRIORITATEA RECONCILIERII – ca și alte multe și diluate „prioritãți” sloganizate –, atunci ar fi limpede și pe ulițele cãtunelor: a venit timpul reconcilierii oficiale. „Domnii se împac” – cum spune Ioan și János lângã cãruțã. și atunci când Statul Român și Statul Ungar vor sugera – „oficial” –, cã a sosit timpul reconcilierii moderate și modelate dinspre cele mai înalte niveluri politice, atunci și noi, civilii, vom putea lucra mai eficient la crearea legãturilor dintre cele douã comunitãți. Vom putea munci cu speranța cã cele douã state vor colabora nu numai din constrângeri geopolitice, ci și datoritã renașterii unei empatii reciproce vechi – o empatie etnicã reciprocã, existentã mult timp în Transilvania, ba chiar caracteristicã pentru conviețuirea din aceastã regiune istoricã.



Așa începe o reconciliere realã

În cadrul acestei reconcilieri „oficiale” se poate face inventarul cerințelor, drepturilor, obligațiilor, comemorãrilor, bucuriilor, nedreptãților, rãzboaielor, atrocitãților, drapelelor, autonomiilor, stemelor, farmecelor – și mai ales al puținelor geamuri deschise spre un viitor comun.

Dar atenție la geamuri și la orizont. și ungurii, și românii au tendința de a cãuta înverșunat drepturile conviețuirii pașnice departe de casã, pe meleaguri total strãine, ba chiar artificiale – la Bruxelles sau Strasbourg –, deși la doi pași de ușile noastre de toate zilele, cu o întindere de mânã peste gardul masiv de lemn de stejar, s-ar putea rezolva mult mai multe.