Poet român, tipograf maghiar și strãzi numerotate
Existã pe meleagurile maramureșene un orãșel, care într-o anumitã privințã seamãnã cu metropola americanã New York! Nu pentru cã ar avea zgârie-nori sau taxiuri galbene, dar pentru cã are în schimb, în locul strãzilor care sã poarte numele unor personalitãți marcante precum Ion șiugariu sau Tótfalusi Kis Miklós, strãzi numerotate! Ca un simbol al prostiei omenești contemporane. (aici nu pot și nu vreau sã mã exprim mai diplomatic)!

Este vorba de localitatea Tãuții Mãgherãuș,

localitate situatã la circa 10 kilometri de Baia Mare, pe drumul care leagã municipiul reședințã de județ de Satu Mare. Localitatea, sau cel puțin o parte a localitãții de mai târziu, Mãgherãuș, are „certificat de naștere” din anul 1424. Atunci figura în documentele timpului ca și Monyoros, de-a lungul timpului modificându-și denumirea astfel: Monyaros (1490), Kysmonyoros, Naghmonyoros (1493), Magyaros (1750), Kis-Tótfalu (1760-62), Tótfalu (1808), Misz Mogyoros (1828), Mogyorós (1851). Cealaltã, sã zicem, componentã a localitãții, Tãuții de Jos (Misztótfalu) este amintitã pentru prima oarã în 1440 (Thothfalw).

În 1444 stãpânul acestor meleaguri este Móriczhidai Móricz, care reușește sã obținã privilegii asemãnãtoare celor date Bãii Mari (pe atunci, Asszonypataka), iobagii fiind eliberați de sub tutela domneascã, permițându-li-se strãmutarea. Aceste privilegii s-au menținut și în perioada celorlalți moșieri (Báthory, Bethlen și Rákóczi). În anul 1490 așezarea apare sub denumirea de Tothfalu, și este parte a domeniilor deținute de familia Báthory la Seini (Szinérváralja), localitate situatã la aproximativ 15 kilometri de Tãuți. Un proces verbal datat în 1595 aratã cã populația localitãții este, la acea vreme, de etnie maghiarã.

Din 1520, aceste domenii au fost preluate de cãtre familia Ecsedi, iar în secolul al XVII-lea, dupã perioada rakóczianã, domeniul a intrat sub tutela cetãții Sãtmarului. Dupã închiderea minelor (în a doua jumãtate a sec. XVII-lea), localitatea treptat se depopuleazã, în 1703. ajungând sã aibã doar 116 locuitori. În 1711 contele Károlyi Sándor intrã în posesia domeniului, iar mai apoi așezarea este preluatã de cãtre vistieria statului.

Datoritã faptului cã populația maghiarã pãrãsește în mare parte zona, în 1815 biserica din localitate, printr-o hotãrâre venitã de la județ, este încredințatã românilor. Așa s-a întâmplat ca la sfârșitul secolului al XIX-lea, din cei 415 locuitori ai cãtunului doar 54 sã fie maghiari, restul fiind români de religie greco-catolicã.

Mai știm cã în 1910 localitatea avea 1095 de locuitori, majoritatea de etnie maghiarã, dar și o comunitate românã însemnatã. În prezent, populația de etnie maghiarã a localitãții reprezintã aproximativ 12%.

Sã revenim la prezent!

Cu o populație de aproximativ 7 mii de locuitori (incluzând aici și localitãțile care, din punct de vedere administrativ, aparțin de orãșel – Bãița, Bozânta Mare, Bușag, Merișor, Nistru și Ulmoasa) Tãuții Mãgherãuș a cunoscut în ultimii ani o dezvoltare semnificativã, demnã de remarcat. Având aeroport internațional (Baia Mare), o așezare logistic bunã și fiind situat în raza de atracție a municipiului Baia Mare, investitorii strãini nu s-au gândit prea mult, pânã și-au înființat aici diferite întreprinderi. În aceastã privințã, deci, totul este perfect, cel puțin raportându-ne la realitãțile din România.

Explicația expresiei: simbol al prostiei

și-acum sã vã explic de ce am folosit la început expresia „simbol al prostiei omenești contemporane”. Dupã cum am menționat și în preambul, localitatea se poate mândri cu cel puțin douã personalitãți de seamã ale culturii noastre transilvãnene comune. Una dintre aceste personalitãți este Ion șiugariu, iar cea de-a doua Tótfalusi Kis Miklós. Datoritã faptului cã nu au ajuns la un consens consilierii locali atunci când ar fi trebuit, primarul, sub presiunea timpului și a interminabilelor discuții legate de aceastã temã, s-a vãzut nevoit sã dea strãzilor nume drept cifre.

Așa se face cã astãzi nici o stradã a localitãții nu poartã numele eroului, poetului și criticului literar Ion șiugariu, fiu al acestor meleaguri, și nici al renumitului tipograf Tótfalusi Kis Miklós, nãscut și el în aceastã localitate. Astfel, când turiștii viziteazã localitatea, rãmân șocați de faptul cã, spre exemplu în București sau Baia Mare existã strãzi cu denumirea Ion șiugariu, chiar dacã de localitãțile respective acest nume se leagã mai puțin, sau chiar de loc, pe când la Tãuții Mãgherãuș strãzile sunt „mute”. La fel și în cazul lui Tótfalusi Kis Miklós, în Ungaria (de exemplu, la Budapesta) gãsim strãzi, tipografii, asociații etc. cu aceastã denumire, deși izvorul acestei vieți dãruite cunoașterii se gãsește la Tãuții Mãgherãuș.

8 ani de dispute din cauza unui nume

Totul a pornit în anul 2000, când autoritãțile s-au pus pe treabã și au identificat 161 de personalitãți marcante ale locului, poeți, oameni de culturã etc. Dintre cele 161 de denumiri propuse doar una a stârnit nemulțumirea consilierilor majoritari. Consilierii UDMR au solicitat ca strada Principalã sã poarte numele tipografului Misztótfalusi Kis Miklós. Lupta acerbã a început, și pãrea cã nu se mai terminã niciodatã. Pentru a evita un scandal între români și maghiari, dupã 8 ani de discuții aprige, primarul a pus piciorul în prag, astfel cã din 2008 toate strãzile orãșelului au ca denumiri cifre.

Suntem oare așa de bogați, la propriu și la figurat, încât sã ne permitem sã omitem aceste personalitãți, sau, aș spune, chiar sã le profanãm amintirea? Chiar dacã mândria de a fi urmașii marilor personalitãți nu ne mai satisface, la considerentele de naturã economicã ar trebui sã fim totuși sensibili, receptivi. Cãci turiștii vin, cautã vestigiile trecutului, locurile care poartã în ele istoria, și… pleacã într-o mãsurã mai mare sau mai micã dezamãgiți, când vãd cã urmașii marilor personalitãți ale culturii adoptã o atitudine de indiferențã fațã de amintirea celor care au adus cândva renume localitãții.

Meritau sã poarte un nume?

Sã vedem, cine sunt aceste personalitãți, și sã lãsãm cititorul sã-și dea pãrerea – cu mâna pe inimã și cu mintea curatã –, dacã meritau acești oameni sau nu sã aibã în localitate mãcar câte o stradã care sã le poarte numele.

Pentru a-l prezenta pe Ion șiugariu, mã voi folosi de textul postat pe pagina Muzeului Județean Maramureș:

                                            Casa memorialã Ion șiugariu din Bãița

„Ion șiugariu a vãzut lumina zilei la 6. iunie 1914., în Bãița, sat situat în apropierea Bãii Mari, fiind primul nãscut între cei șase copii ai familiei Ion și Floarea șugar. Primii ani de școalã îi urmeazã la Bãița. Dupã terminarea clasei a IV-a, este admis ca elev la școala Normalã din Oradea. În iunie 1932 trece în cursul superior al Liceului «Emanuil Gojdu» Oradea. Anii de liceu ai lui Ion șiugariu corespund cu acea efervescențã artisticã începutã în Transilvania prin 1933, susținutã de publicații ale momentului, cum ar fi revista Abecedar. Într-un asemenea mediu, calitãțile excepționale ale elevului Ion șiugariu nu întârzie sã se arate, remarcându-se prin puterea de receptare, analizã și înțelegere a noului fenomen liric.

În mai-iunie 1934 debuteazã în cadrul revistei «Observatorul», publicație a liceului din Beiuș, cu poezia «Imnul tinereții».

Toamna anului 1936 îl gãsește pe Ion șiugariu la școala de Ofițeri de Rezervã din Ploiești.
În septembrie 1937 Ion șiugariu se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie, specialitatea filologie modernã, urmând o perioadã în care trãiește numai pentru poezie și prin poezie. Colaboreazã la o seamã de publicații din Capitalã și din provincie, legând numeroase cunoștinte și prietenii literare, mai ales cu scriitori din generația tânãrã.

În noiembrie 1941 este ales președinte al Asociației Studenților Refugiați, din toatã țara, calitate în care desfãșoarã o rodnicã activitate publicisticã și organizatoricã.
Ianuarie 1943 este anul în care poetul este concentrat ca ofițer de rezervã la o școalã de instrucție din Ploiești, apoi repartizat la un Regiment de infanterie la Bacãu.

În iulie 1943 se cãsãtorește la Râmnicu-Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentã la farmacie.
Mai 1944 – poetul e din nou concentrat și trece cu frontul la 30 km de Bãița, și în continuare, prin Pusta ungarã, pe pãmântul Cehoslovaciei pânã în Tatra.

Prin intermediul jurnalului pe care îl ține, ne înlesnește cunoașterea etapelor pe care le parcurge în rãzboi, starea de spirit a ostașului, fiind mai mult un jurnal al stãrilor sufletești, decât al faptelor de rãzboi.

Cel care credea cu toatã convingerea în epoca de refaceri care va urma rãzboiului, visând sã contribuie cu spiritul sau tânãr la înflorirea noii literaturi, avea sã se stingã la 1. februarie 1945., în bãtãlia pentru orașul Brezno (Cehoslovacia), secerat de explozia unui proiectil inamic.”

Ion șiugariu a fost decorat post-mortem cu ordinul „Steaua României”. Casa Memorialã Ion șiugariu din Bãița a fost amenajatã în casa în care acesta a copilãrit, fiind deschisã publicului vizitator în anul 1983.

Adãpostește manuscrise, fotografii, corespondența de familie, piese de mobilier și obiecte specifice zonei miniere. Aici este expus și jurnalul poetului.

Cine a fost tipograful?

Tótfalusi Kis Miklós, tipograf de talia lui Coresi sau Macarie, s-a nãscut la Tãuții de Jos, în anul 1650. Mai întâi a studiat în satul sãu natal, iar din 1662 la Baia Mare, mai apoi, din anul 1666 la Aiud. În aceastã ultimã localitate a ocupat chiar mai multe funcții (praeceptor, contrascriba și senior). În 1677 îl gãsim la Fãgãraș, unde activa ca lector. Trei ani mai târziu pleacã în strãinãtate, cu scopul de a studia și de a supraveghea tipãrirea Bibliei. Ajuns la Amsterdam, renunțã totuși la studii, dedicându-se exclusiv meseriei de tipograf, devenind un adevãrat maestru al tiparului.

În 1686 scoate de sub tipar, pe propria cheltuialã, vestita Biblie de la Amsterdam (Aranyas Biblia – Biblia Auritã), scrisã în limba maghiarã. Biblia apare în 3500 de exemplare. Mai târziu tipãrește separat Noul Testament și Cântecele religioase (Zsoltárok), în încã 4500 de exemplare. Ca fapt divers amintesc cã un exemplar original al Bibliei de la Amsterdam îl putem vedea chiar la Colecția Tótfalusi Kis Miklós din Tãuții Mãgherãuș, colecție despre care voi vorbi mai jos.

Între timp, Tótfalusi Kis Miklós se familiarizeazã și cu arta turnãrii și sculptãrii literelor, la tipografia Blaeu, unde învațã timp de trei ani. În toamna anului 1689 decide sã se întoarcã acasã. Îl așteaptã un drum care în mare parte trebuia strãbãtut pe jos, drum presãrat cu peripeții și lipsuri. Pentru a supraviețui, la un moment dat se simte nevoit sã vândã matrița caracterelor create de el. Este vorba de așa-numitele litere Janson, folosite chiar și în zilele noastre, litere care au devenit, dupã caracterele Garamond, cele mai rãspândite caractere la acea vreme.

Ajuns acasã, se stabilește la Cluj, unde în 1693 înființeazã o tipografie. A primit comenzi din Germania, Polonia, Anglia, Suedia. Printre altele a editat cãrți pentru domnitorul Gruziei, pentru prințul Cosimo de’ Medici din Toscana, pentru Vatican, pentru iejuiții, armenii și chinezii din Viena. De numele lui se leagã și tipãrirea primei cãrți de bucate scrise în limba maghiarã.

Fiind, în același timp, și coordonatorul tuturor tipografiilor reformate, Tótfalusi se strãduie perseverent sã introducã limba maghiarã în limbajul religios, în locul celei latine. Aceastã preocupare este sintetizatã în lucrarea intitulatã „Apologia Bibliorum”, lucrare care stârnește nemulțumirea preoțimii și a teologilor. Întrucât a fãcut unele modificãri minore în textul Bibliei, în primul rând corecții gramaticale, l-au acuzat cã a falsificat Sfânta Scripturã. În 1698, ca un rãspuns la aceastã acuzație, scrie și editeazã lucrarea „Mentség” („Scuzã”). Cu toate acestea, în același an, este tras la rãspundere și obligat sã retragã lucrãrile incriminate, inclusiv „Apologia Bibliorum” și „Mentség”.

Tótfalusi Kis Miklós moare la Cluj, la 20. martie 1702. Mormântul lui se aflã la Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Cimitirul Házsongárd).

         Mormântul lui Tótfalusi Kis Miklós  la Cimitirul Central din Cluj-Napoca (Cimitirul Házsongárd).

Printre altele, tragedia vieții lui Tótfalusi Kis Miklós a fost prelucratã sub forma unei drame („Eklézsiamegkövetés” – 1946.) de cãtre scriitorul și dramaturgul Németh László, nãscut și el pe aceste meleaguri, mai exact la Baia Mare.

În zilele noastre, pe plan local, amintirea marelui tipograf este pãstratã de cãtre Colecția Misztótfalusi Kis Miklós, un mic muzeu, care a luat ființã la 7. septembrie 1991., ca rod, în primul rând, al muncii a doi domni, ambii purtând numele de Molnár. Este vorba de preotul Molnár József Károly, care a slujit timp de 30 de ani (1950-1980) la biserica reformatã din localitate, și de scriitorul, redactorul Molnár József, nãscut în 1918, la Budapesta, care în 1948 a fost nevoit sã pãrãseascã țara (Ungaria), datoritã convingerilor sale politice, stabilindu-se în cele din urmã la München, unde, de altfel, a și murit, la data de 1. decembrie 2009.

Colecția cuprinde zeci și chiar sute de tipãrituri, multe dintre ele în original sau ca și copii identice cu originalele. Dupã cum am menționat mai sus, aici se poate vedea, printre altele, și un exemplar original al vestitei Biblii de la Amsterdam.

Pe lângã Colecția Tótfalusi Kis Miklós, turiștii mai pot admira și splendida bisericã reformatã împrejmuitã cu zid de piatrã, bisericã construitã în secolul al XVI-lea, precum și clãdirea parohialã, care a fost proiectatã de cãtre renumitul arhitect și scriitor Kós Károly. (Ca o parantezã: dupã deschiderea Colecției Tótfalusi Kis Miklós, în imediata vecinãtate s-a înființat un așa-zis muzeu al satului, care, dupã pãrerea mea, nu reprezintã altceva, decât o contrabalansare a oazei de sorginte maghiarã, constituitã din biserica reformatã, casa parohialã și Colecția Misztótfalusi Kis Miklós. Acest muzeu, pe lângã faptul cã într-un alt context ar constitui o inițiativã lãudabilã, nu are legãturi evidente cu istoria multisecularã a localitãții, derutându-i doar pe vizitatori. Aștept sã fiu contrazis, întrucât nu este exclus ca aceastã pãrere sã fie doar rodul unei frustrãri înrãdãcinate în subconștientul meu.)

Triunghi gramatical al diasporei

Revenind la prezent, trebuie sã mai menționez cã în urmã cu câțiva ani, Clubul Media „Corbul Alb” a inițiat un proiect turistic-cultural, denumit „Triunghi gramatical al diasporei” („Szórványgrammatikai háromszög”), în cadrul cãruia trei localitãți – Coltãu, Tãuții Mãgherãuș și Seini – deținãtoare de vestigii istorico-literare și culturale asemãnãtoare, chiar înrudite, au încheiat un parteneriat. Este vorba de un triunghi cultural, avându-i ca protagoniști pe poetul național al maghiarilor, Petõfi Sándor, pe tipograful Misztótfalusi Kis Miklós și pe vestitul umanist Sylvester János. Cu aceastã ocazie s-a editat și o broșurã menitã sã informeze turiștii referitor la ceea ce trebuie sã știe despre localitãțile în cauzã și despre ceea ce meritã vizitat. Astfel, turiștii, care nu rare ori vin chiar cu autocarul, sunt îndrumați sã parcurgã acest itinerar.

Adevãrata piedicã a reconcilierii

…și turiștii vin. Vin, cei drept, în primul rând, cei din Ungaria, dar la Coltãu, de exemplu, am întâlnit și turiști gãlãțeni. Ca acest lucru sã nu se schimbe, sau sã se schimbe doar în mai bine, depinde doar de noi, de ospitalitatea cu care-i primim. Dacã tot vorbim de dezvoltarea turismului, la urma urmei, de ce sã nu profitãm de pe urma valorilor istorico-culturale reale pe care le deținem? Cãci Ion șiugariu și Tótfalusi Kis Miklós mai au puterea, chiar și dupã decenii sau secole de la trecerea lor în eternitate, sã ne facã bine nouã, celor care trãim prezentul.

Trebuie doar sã vrem sã-i lãsãm sã ne ajute. Dar, sã nu credem nici un moment cã problema cea mare este doar banala diversiune la adresa înaintașilor, adicã numerotarea strãzilor. Ceea ce se ascunde în spatele acestei mãsuri pare a fi adevãrata piedicã a reconcilierii.