Pledoarie pentru acceptarea simbolurilor naționale

Pledoarie pentru acceptarea simbolurilor naționale

Ca orice națiuni cu istorie lungã și încãrcatã de evenimente, românii și maghiarii au trecut prin toatã gama de relații posibile: rãzboaie, alianțe, colaborãri politice, cruciade târzii, dispute teritoriale, parteneriat ideologic… Precum italienii și austriecii, francezii și germanii, etc.., și la noi, în Europa centralã, pasiunea pusã pentru o „cauzã dreaptã” a fost mare. Dupã secole, în final, nu au rãmas prea multe lucruri de disputat și, deși unii nu vor sã vadã, mult mai multe detalii de azi mai degrabã ne apropie decât sã ne separe.

Totuși, uneori, în momente de ceațã sau de luminã orbitoare, de supãrare sau de mândrie, orgolii comune mai rãbufnesc atât la maghiari cât și la români. În acele clipe, gestul instinctiv pe acre îl face omul de rând este de a lovi în simbolurile naționale ale rivalilor. Imnurile sunt luate la mișto, drapelele sunt umilite, iar sãrbãtorile naționale stârnesc mobilizãri anti… Unii îl spânzurã pe Avram Iancu alții își amintesc de Horthy.

Vin chiar momente suspendate în timp, cu reacții emoționale fãrã sens, când o bentițã roșu-galben-albastru purtatã de o fatã din ținutul Secuiesc sau o brasardã roșu-alb-verde vãzutã prin Cluj pot stârni isterii fãrã sens.

                                Ziua  Maghiarilor de Pretutindeni – Cluj-Napoca

Reacțiile naționaliste de acest tip au ajuns hilare, sunt parcã piese ruginite dintr-un muzeu vetust, mai ales atât timp cât prezentul și viitorul ne împing împreunã, români și maghiari, spre un orizont unde suntem obligați sã ne acceptãm și sã ne înțelegem.

Izbucnirile radicalilor maghiari contra zilei de 1 Decembrie și marșurile „durilor” români chiar de 15 Martie sunt ilogice, inutile și nu fac altceva decât sã scoatã dinauntru nostru pe omul primitiv. Clocotul urii doar dã senzația de putere și mândrie. De fapt, e doar o întunecare a minții, o beție dezonorantã a intelectului, o mânie ridicolã și gratuitã care nu mai are de-a face cu realitãțile.

Peste toate aceste clipe de iuțealã, când trecutul nãvãlește cu umbrele sale în mintea indivizilor, propunem o atitudine de respect fațã de celãlalt. Sã începem de aici, pentru a continua și în alte detalii. Sã facem o înțelegere, un armistițiu, pentru acceptarea reciprocã în primul rând a însemnelor naționale.

Drapelele sã fluture libere și mândre, atât cât sunt simboluri pașnice, și sã mângâie sufletele de român sau de maghiar. Imnurile sã fie lãsate în pace și fiecare din ele sã-l întãreascã pe cel care îl cântã. Stemele naționale sã fie respectate, iar 15 Martie și 1 Decembrie sã intereseze doar pe cei care vor sã se bucure cu adevãrat.


 
                                        Drapelul   românesc – moștenire și tineret

Confirmarea și întãrirea identitãții, prin toate aceste mici detalii, trebuie sã fie un proces care sã curgã firesc, netulburat. Nu ura, ci pacea sã se aștearnã peste simbolurile maghiare și românești. și toate acestea sã nu fie utilizate niciodatã ca provocãri…

Sã acceptãm cã și unii și alții au nevoie de momente în care trebuie sã-și spunã cã națiunea lor e bunã, importantã și specialã. Sã acceptãm cã identitãțile se sprijinã pe simboluri, pe mituri și pe eroi. Sã acceptãm chiar dacã în interior simțim microbul contestãrii cum încã mai roade… Sã îl vedem pe maghiarul de azi și nu pe cel de ieri… sau pe românul de azi…

Poate chiar sã ne dãm mâna pentru consolidarea ambelor națiuni și pentru construirea unei zone a toleranței, democrației și prosperitãții, pe axul Europei centrale.

Acceptarea simbolurilor înseamnã deplina înțelegere a celuilalt și acceptarea noastrã ca oameni, ca europeni și ca semeni.