Paul Goma, ”Szász Jancsi”, diaspora adevãratã și Soldatul câinelui
Paul Goma, ”Szász Jancsi”, diaspora adevãratã și Soldatul câinelui

Îl citesc pe Paul Goma și mã simt tot a mai aproape de aparatul radio. Acel vechi Pacific, cu pick up, pe care erau notate cu carioca roșie acele poziții, unde puteai prinde Europa Liberã. Dacã nu intra aici, treceai la ”rezervã”.

Au trecut 40 de ani de atunci și iatã cum e viața, întâlnindu-mã cu numele lui Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, personaje al romanului documentar Soldatul câinelui, mã simt acasã. Nu mã simt tânãr, ci mã simt acasã, într-o lume când trãiam cu toții în speranța libertãții apropiate, închipuind tot felul de torturi copilãrești milițienilor care ne vânau când am cântat la chefurile adolescentine maghiare, securiștii care îi șantajau pe prietenii mei din școalã, sau fii polițiștilor, care umblau mândrii printre noi, știind cã ”tati” rezolvã totul, ba chiar și ”ne rezolvã”.       

     
Da, Paul Goma e cel care a reușit sã mã ducã înapoi la radioul nostru Pacific din camera mare, simbolul libertãții.
Acum cum citesc amintirile lui, prezentate când prin prisma fântânii trecutului a lui Thomas Mann, când pe ritmul pașilor geniștilor francezi care vin sã dezamorseze bomba-scrisoare primitã de la Securitate – simt cã viitorul meu s-a mutat în trecut.

Parcã îl vãd pe Paul Goma tânãr, cum merge la Uniunea Scriitorilor, unde scriitorul Szász János (secretarul de atunci al Uniunii) îl invitã în PCR, ca sã aibã șansã mai mare de a-și gãsi un loc în aceastã asociație importantã a perioadei respective. 

Simt însã și emoțiile care mã cuprindeau, când intram la Uniune – tânãr plin de energie și de poezii –, și spuneam la primul ”nene scriitor” pe care l-am gãsit, cã sunt cutare și am auzit cã primesc ceva bani pentru cele trei poezii apãrute în UTUNK.

”Nenea scriitor” zâmbea și mã corecta: este vorba nu de ”ceva bani” ci de onorariu. Vãzând cum roșesc de bucurie, m-a întrebat, cum stau cu partidul. Dacã sunt în UTC sau în PCR? Am rãspuns, cã m-au dat afarã din UTC, în perioada stagiului militar, cã am spus de ofițeri cã sunt trântori și cã eu nu vreau sã mor pentru țarã, ci sã mã duc acasã în permisie, cã aveam o nouã prietenã…

Citind Goma, încerc sã fac un calcul, de câte ori l-au bãtut securiștii, de câte ori mergea ”acasã” cu ochii în patru, cã dacã apar ”bãieții” sã se batã sau sã fugã.

”Haaai în parc” – îi spune copilul. ”Haai in parc tatiii”… Și Paul Goma pornește spre parc, îngândurat, cu ochii în patru…

Îl stimez mult pe Paul Goma pentru acest drum, pentru aceste drumuri.

Și stimez diaspora adevãratã – cea de care vorbeam în șoaptã și cred cã ne-am fi ridicat involuntar cu toții, dacã reprezentanții acestei instituții miraculoase ar fi intrat într-o încãpere în care suntem prezenți și noi…