Paradoxul minoritãții românești din România

 

Oare cum te poți simți în propria țarã, în dublã ipostazã simultanã, atât de majoritar cât și de minoritar? și ce semnificație poate avea cuvântul „acasã” pentru tine, atâta vreme cât în localitatea sau zona în care te-ai nãscut, trãiești, înveți sau muncești, ajungi sã te simți înstrãinat, respins, uneori chiar tratat cu dispreț și discriminat… Iar adevãrata casã, ca stare de spirit, limbã și tradiții manifestate, o percepi dupã ce te depãrtezi cu 50-100 de kilometri de acest domiciliu?

Firește, aceasta este o descriere mult simplificatã a unui fenomen social care deja capãtã accente acute în România și, probabil, se va amplifica suplimentar în cazul apariției de jure a unei noi entitãți teritoriale autonome în zona geograficã care circumscrie, aproximativ, aria județelor Mureș, Harghita și Covasna.
Chestionat despre acest subiect, al modului în care va fi tratatã minoritatea româneascã în proiectatul ținut Secuiesc, în data de 5 septembrie la seminarul “Limbile minoritare și regionale în Europa” de la Târgu-Mureș, vicepreședintele politic al UDMR, Borbély László a admis cã este „o întrebare foarte bunã”, și cã de fapt aceste probleme nu țin de legislație, cât de conviețuire între majoritatea maghiarã și minoritatea româneascã din județele Harghita și Covasna.

„Dar, problema în momentul de fațã – și aici e ’cuiul lui Pepelea’ care sper sã-l rezolvãm –“, a declarat Borbély „este cã (în județele Harghita și Covasna , n. red.) la nivelul instituțiilor statului coordonate de prefecturi, dacã o luãm statistic, existã un procent foarte mic de reprezentare a minoritãții maghiare, iar dacã ne referim la consilii județene și primãrii, acolo e invers. Deci e cumva un fel de reacție. și, ce spun ai noștri? – nu pot sã vorbesc în numele comunitãții românești – ei zic cã dacã ar exista un echilibru și la angajații din instituțiile prefecturilor, atunci și noi (maghiarii n. red.) am fi mai maleabili”.

Rivalitate și simbolicã – 1.

Borbély László a ținut sã sublinieze cã în noul proiect de statut al autonomiei, elaborat de UDMR și fãcut public de președintele Kelemen Hunor, existã aceste lucruri clarificate. „Astfel, fiecare etnie din aceste 3 județe va avea prevãzute garanții clare, și nu cã, noi maghiarii facem acest statut și ne comportãm cum dorim. Astfel, nu se vor lua decizii fãrã consultarea celeilalte etnii”, a concluzionat liderul unional. De altfel, Borbély a anunțat cã ediția de anul viitor a seminarului „Limbile minoritare și regionale în Europa” de la Târgu Mureș se va concentra tocmai pe relațiile specifice între minoritate și majoritate, existente în România.

Rivalitate și simbolicã – 2.

În teorie, pare a fi în regulã. Însã existã multe semnale din „secuime”, cel puțin în ultimul sfert de secol, cã dincolo de presiunile, justificate sau nu ale majoritãții maghiare, românii de acolo se simt abandonați de ceilalți români în general și de Puterea de la București, în special. Asta și din cauzã cã, pentru politicienii români, naționalismul a devenit și va continua sã fie, din pãcate, doar un util instrument electoral, folosit când le convine și abandonat când devine stânjenitor. și mai ales lucrul acesta este valabil pentru cei din zona vechiului Regat, așa-numiții
„sudiști”. Aceștia, fãrã a se generaliza, par a fi dezvoltat, în timp, un complex de superioritate fațã de moldoveni și un complex de inferioritate în fața ardelenilor.

În acest context, românii din Transilvania care sunt deja ori care s-ar putea la un moment dat trezi minoritari în propriile lor localitãți, au câteva variante de rãspuns și de reacție – unele vechi de sute de ani. În principiu, este vorba de douã atitudini „la extremã”, respectiv sã accepte la modul firesc un anumit curs al istoriei și sã se adapteze la noile realitãți europene, cu crearea unor regiuni de dezvoltare mai mult sau mai puțin autonomizate etnic sau, dimpotrivã, sã se opunã pe fațã, prin toate mijloacele posibile, la materializarea și perpetuarea unui asemenea proiect. Între aceste limite, existã mai multe alternative intermediare, dintre care unele le enumerãm aici, fãrã a crede cã le-am epuizat pe toate; desigur, apar și tipologii mixte.

Astfel, românul ardelean minoritar poate decide sã plece pur și simplu din zonã, sã tacã, laș, i în public sã mimeze o coabitare socialã armonioasã, sã se cãsãtoreascã cu un membru al etniei maghiare și sã fie asimilat, sã devinã o “coadã de topor” a etniei sale și sã coopereze nedemn cu majoritatea, pentru o funcție sau un ban în plus, pãstrându-și, în condiții morale penibile, statutul etnic sau, last but not least sã reziste în „teritoriul ocupat”, acceptând compromisuri fãrã a-și murdãri conștiința, luptând subteran într-o gherilã așa-zis clandestinã, în speranța cã o datã tot se va întoarce roata istoriei și lucrurile vor reveni la statutul inițial, cel de dinaintea instituirii ținutului Secuiesc…

Oare la fel se simt românii ca minoritate în Ungaria, Serbia sau Macedonia, cã în privința celor din Basarabia și Bucovina lucrurile sunt clare?! Tot așa, ar fi interesant de aflat pãrerea sincerã și deschisã a maghiarilor, în ce privește diferența ce o simt, ca minoritari, în România, în Slovacia, în Ucraina sau în Statele Unite. Dar dureros și nemilos de sincerã!
Accentuez atât de mult pe ideea de sinceritate, fiindcã este binecunoscut, – și mai puțin recunoscut! – acel așa-numit dublu discurs pe care-l practicã atât maghiarii cât și românii, în modul în care comunicã între ei; una e ce vorbim între noi și alta e ce facem public, valabil și pentru comunicarea mass media.

Mulți constatã cã românii și maghiarii formeazã, în Transilvania, douã lumi care, de fapt, nu comunicã – a vorbi nu înseamnã a comunica! Mulți dintre noi ne tolerãm, ne acceptãm, ne suportãm, „ne înghițim” pentru cã suntem nevoiți sã conviețuim în același areal. Este binecunoscut, și normal, faptul cã se manifestã și prietenii adevãrate, iubiri chiar, însã personal dețin informații directe și clare, potrivit cãrora existã maghiari care practicã un dublu discurs în cadrul propriei comunitãți.

Ei sunt mult mai liberali (ca mentalitate, nu în sens politic) și realmente nu sunt de acord cu cei ce se declarã „unguri adevãrați”, cu tot ce presupune, mental și comportamental, aceastã sintagmã. De aceea, preferã sã tacã sau sã facã pe placul celor apropiați, chiar rude, în atitudinile și manifestãrile lor publice și private, pentru a nu fi excluși ori anatemizați, moral sau la propriu, din comunitate. Oare acești maghiari sunt ființe umane care se situeazã și reușesc sã vadã dincolo de atributele pãmântești efemere sau sunt niște trãdãtori ai neamului lor?… De reflectat, tot sincer!

Atitudinea e valabilã și pentru români, pãstrându-se genul proxim și diferența specificã. În acest context, apare întrebarea: de ce e considerat ca normal sã fii patriot și naționalist pentru țara și etnia proprie și exact același sentiment pentru țara și etnia sa sã fie categorisit drept șovinism și xenofobie din partea celuilalt? Ea, întrebarea aceasta, celelalte mai sus exprimate ca și multe altele, lasã deschisã calea dialogului interetnic real, pe care îl clameazã toți și nu știm cine cu adevãrat îl practicã.