Ostrovul Vrãjitoarelor de pe Tisa

Ostrovul Vrãjitoarelor de pe Tisa

Dacã o iei în josul Tisei pe la Seghedin (Szeged,Ungaria), de la Memorialul Marii Indundații spre dreapta, și treci de clinicile Facultãții de Medicinã, ajungi la Institutul de Patologie.

O clãdire modernã, cu personalitate sobrã. Are pe dinafarã un aer între morgã și aeroport.

Din fața acestei clãdiri care, oricât de optimist ai fi, te duce pentru o clipã cu gândul la moarte, privind spre râu, dincolo de dig, se întinde în zona inundabilã a Tisei o limbã de pãmânt împãdurit, numitã impropriu „insulã”. Insula Vrãjitoarelor Boszorkány-sziget.

Nu crede nimeni cã aici locuiește Muma Pãdurii ori cã acest mal e tãrâmul pe care poposesc din zbor Cotoroanțele pe mãturi.

Nici mãcar cu morga cea nouã n-are legãturã de sens. Denumirea țãrmului e legatã de un fapt istoric: la 23 iulie 1728, are loc aici una dintre ultimele rãbufniri ale unui ritual medieval cu atât mai cutremurãtor, cu cât se sãvârșea în numele principiului creștin. În pãdurea de pe malul Tisei au avut loc printre ultimele arderi pe rug ale vrãjitoarelor, din Europa.

                                                                          

Arderea pe rug devine pedeapsã „oficialã” pentru prima oarã în 1197, când regele Pedro de Aragon asimileazã erezia cu crima de lezmajestate, pasibilã de pedeapsa cu moartea prin foc. Însã arderea pe rug a rãmas în primul rând în mentalul european ca osânda capitalã aplicatã vrãjitoarelor, în spiritul instituției catolice a Inchiziției. În Imperiu și în Ungaria, vrãjitoarele au fost demascate și pedepsite astfel timp de peste douã secole.

Dar înainte sã coborâm în crângul misterios de pe mal, sã ne uitãm un pic prin istoria Facultãții de Medicinã, nu se poate sã nu gãsim ceva interesant.

Institutul de Patologie al Facultãții de Medicinã din Seghedin (Szeged,Ungaria) a ajuns aici în 1921, când, dupã împãrțirea de la Trianon, universitatea de limbã maghiarã de la Cluj se mutã în orașul de pe Tisa. La nou înființata universitate seghedineanã vine și Miskolczy Dezsõ.

Strãmoșii acestui reputat cadru universitar și medic psihiatru sunt unguri din orașul Baja. Dupã studii medicale strãlucite la Budapesta și în strãinãtate ajunge, în 1930, la Clinica de psihiatrie și boli nervoase din Seghedin. Când, în 1940, dupã Dictatul de la Viena, Universitatea din Szeged pleacã din nou la Cluj, profesorul Miskolczy preia conducerea Clinicii universitare de psihiatrie din acel oraș. Iar în 1945, când Facultatea de medicinã de limbã maghiarã se mutã de la Cluj la Târgu Mureș, Miskolczy Dezsõ preferã sã o urmeze și sã își continue cercetãrile și activitatea în orașul rãmas în România și nu sã se întoarcã la Seghedin.

Va reveni totuși în Ungaria, la Budapesta, în 1964, ca șef al catedrei de neurologie, dupã 25 de ani petrecuți în Transilvania, în slujba învãțãmântului medical psihiatric și a pacienților „nervoși”, români și unguri. Pentru activitatea sa, este ales membru al Academiei Române. Înceteazã din viațã la Budapesta, în 1978.

Dar ce am și vrut, de fapt, sã vã spun despre acest prestigios om de științã maghiar? El se cãsãtorește în 1931 cu fiica primarului din Baja, pe numele ei Borbíró Márta Klára. Au împreunã doi copii, dar dupã nici 10 ani divorțeazã, iar Márta Klára va deveni soția lui Szent-Györgyi Albert, medic și profesor în Seghedin, distins cu premiul Nobel pentru descoperirea vitaminei C. (Facultatea de medicinã poartã numele lui).

Dacã ați putut urmãri pânã aici, citiți mai departe: doctorul psihiatru Miskolczy se cãsãtorește pentru a doua oarã, în 1946, cu vãduva grofului Toldalaghy József din Târgu Mureș, ce purtase numele de fatã Béldi Zsuzsanna.

Pãrinții acestei doamne se trãgeau din vechi familii nobile ardelene. Mama, baroneasa Wesselényi Pálma, era strãnepoata lui Wesselényi Miklós, nobilul rãmas în istorie pentru vederile sale progresiste cu privire la abolirea iobãgiei, imortalizat într-un grup statuar aflat de peste 100 de ani în piața Iuliu Maniu din Zalãu..

Așaaaa…. Aceastã poveste le-o spuneam în grabã alor mei în, timp ce coboram spre Insula Vrãjitoarelor.

Cu aceastã a doua soție, profesorul și medicul de care vã tot vorbesc, are un bãiat: Miskolczy Ambrus. Care nu e altul decât șeful (deja pensionar) al Catedrei de Limba și Literatura Românã a Universitãții Eötvös Loránd din Budapesta. și pentru cã mai avem de mers câțiva metri pânã în hãțișul în care au ars pe ruguri ultimele vrãjitoare din Seghedin, fac repede o socotealã scurtã: istoricul maghiar prof. univ. dr. Miskolczy Ambrus a fost al nouãlea șef al catedrei de românã din capitala Ungariei, de la înființarea acesteia, în 1862. A fost absolvent chiar al Universitãții budapestane, a terminat aici istorie și francezã, și a urmat la conducerea catedrei de românã dupã greco-catolicii Alexandru Roman, Ion Ciocan, Iosif Siegescu, dupã italianul Carlo Tagliavini, dupã profesorii Tamás (Trebl) Lajos, Gáldi (Göbl) László, Domokos Sámuel și Nagy Béla. Atât!

Doisprezece oameni vii au ars pe ruguri în acea zi de 23 iulie 1728, în crângul de pe malul Tisei. Înainte de supliciul final, cei gãsiți vinovați de erezie și vrãjitorie erau supuși unor probe incriminatorii: proba apei și proba cântarului. Dacã acuzații se dovedeau a fi mai ușori decât pãreau cu ochiul liber, acest lucru era un argument sigur cã sunt malefici – așa spune și manualul destinat vânãtorilor de vrãjitoare de acum peste 500 de ani.

Legende urbane de pe net spun cã pe Insula Vrãjitoarelor, în jurul datei din luna în care s-a întâmplat oribila înscenare criminalã, se aud suspine și gemete. Așa e! Copacii bâtrâni, scorburoși, cu trunchiuri și ramuri mâncate de putregai, pe care doar scoarța le mai ține vertical, și peste care s-au nãpustit arbusti tineri și sãlcii grãbite sã se încolãceascã peste tot, scot la adierile vântului sunete care amintesc de niște vaiete.

Altfel, nimic nu amintește aici de arderea vrãjitoarelor: adolescenți gonesc cu bicicletele pe cãrãrile înguste, ici-colo se vãd urme de foc, probabil pescarii și-or fi încropit un ospãț cu pește fript, rațe sãlbatice mediteazã împãcate pe fãșia îngustã de nisip fin de la malul râului… Câteva gropi largi, a cãror existențã nu ne-o putem explica, pãstreazã umezeala ultimei inundații a Tisei, din primãvarã. Dãm la o parte stratul de mâl rece și lipicios și sub el sunt mii și mii de cochilii minuscule de melci.

Din loc în loc, crengi uscate sunt îngrãmãdite într-un fel de ruguri care parcã așteaptã o scânteie sã se aprindã. Dar sigura scânteie e cea a soarelui care își prelinge lumina spre apus. E aproape 8 seara, sfârșit de iulie. Peste Insula Vrãjitoarelor se lasã amurgul.

                                                                               

Dintre victimele obscurantismului de acum douã sute de ani, istoria a pãstrat numele unei moașe din Macãu (Makó,Ungaria), soția unui Kökény, pe numele ei de fatã Nagy Anna. Era o muiere rea și gâlcevitoare, deși probabil priceputã în meseria ei.

Din cauze pe care nu le mai putem ști, la un moment dat neajunsurile din jur au început sã se spargã în capul bietei moașe care s-a vãzut țap ispãșitor pentru seceta și foametea care bântuiau în acel an, pentru femeile sterpe, pentru grindinã și inundații, pentru moartea copiilor și pentru molimele ce se abãteau asupra locuitorilor. Imediat a fost suspectatã de a fi vrãjitoare.

A fost supusã la „proba apei” și aruncatã în Mureș aici, în dreptul orașului din care vã scriu și care pe românește se cheamã Macãu, iar oficial Makó. Moașa Anna nu s-a înecat, apa a aruncat-o afarã, dovadã clarã cã era vrãjitoare. Dar asta era în 1726, poate atunci a scãpat numai cu atât! A fost expulzatã din Macãu și s-a mutat la Seghedin.

Adevãrul e cã dupã eliberarea Seghedinului de sub ocupația turceascã, la 1687, viața oamenilor de pe aceste meleaguri nu era de loc ușoarã. Sãrãcie și oameni fãrã cãpãtâi, sãlbãticie și învãlmãșealã. Dau buzna pe malurile Tisei tot felul de bãjenari sosiți de prin alte locuri: sârbi, croați, nemți, ardeleni care tot timpul gãseau motive sã se sfãdeascã. și erau suspecți, cum sunt de obicei intrușii.

În plus, visteria crãiascã se dovedea a fi o gurã la fel de nesãtulã ca cea a Sublimei Porți: lumea, oricum sãrãcitã, era pusã și la corvoadã și plãți pentru împãrat. În plus, noul episcop de Cenad (Csanád), groful Nádasdy László, nu ținea seama de privilegiile orașului și strângea cu ușa populația ca sã-și plãteascã cu mic, cu mare, zeciuiala.

În 1713 a venit mare Tisa și mulți au rãmas fãrã acoperiș și muritori de foame. Peste un an, în oraș e zaverã și prostimea atacã primãria. În anii urmãtori, seceta pârjolește recoltele, pentru popi e clar cã a venit vremea ca vinovații sã ispãșeascã pentru toate calamitãțile pe care Dumnezeu le trimite pentru pãcatele orașului.

Dar cine sã fie vinovații? Biserica și oficialitãțile îi cautã și îi gãsește! Pentru readucerea echilibrului și a bunãstãrii în orașul de pe Tisa, sunt gãsiți și condamnați de grabã 18 pãcãtoși eretici. Aproape toți trecuți de tinerețe, aproape toți venetici; unii cerșetori, dar printre condamnați gãsim și o pereche de oameni foarte avuți.

Sunt prinși și judecați laolatã, fiind considerați o confrerie, o armatã maleficã, ce cu bunã științã face rãu folosindu-se de Cel Rãu. Exact 12 dintre acuzați au fost gãsiți vinovați de vrãjitorie și de pact cu forțe întunecate. Iatã-i pe nefericiți, bãrbați și femei, dupã numele și acuzațiile ce li s-au adus: Rózsa Dániel, nãscut la Martonos, de 82 de ani, printre cei mai avuți seghedineni, e judecat ca fiind cãpitanul vrãjitoarelor. Nevasta lui, Széll Zsuzsanna, despre care scrie sentința cã era paharnicul în oastea vrãjitoarelor.

Katona Ferenc, 60 de ani, el e considerat stegarul oastei. Borbola Ferenc, din Kecskemét, vrãjitor-locotenent. Kovács Pál, din Pétervásár, vãtaful cerșetorilor. Nagy Anna, mãritatã mai întâi cu Kökény András, apoi cu Giliczó János, mâna dreaptã a lui Rózsa.

A ajuns la Seghedin de la Macãu, și la Macãu, din județul Bichiș (Békés). Jancsó Szanda Katalin, era venitã din județul Heves și era vindecãtoare. Tóth Erzsébet, vãduva lui Danyi János, cea mai tânãrã vrãjitoare, avea 27 de ani. Dancsó János, din județul Heves, cerșetor. Dancsó Hisen Borbála, din Árokszállás, 65 de ani, își fãcea veacul printre calicii bisericii. Koncz Sára, nevasta lui Végh István, 29 de ani, a mãrturisit cã e însãrcinatã, dar nu i-a folosit la nimic. Vãduva lui Horváth Mátyás, Örzse, poreclitã și Bogadus-ãnoaia, era venitã din Ardeal, în lada ei a fost descoperitã sfânta anafurã, pe care acești ucenici ai rãului au necinstit-o folosind-o la vrãji de legare a ploii.

Acuzația principalã era deci cã aceastã organizație de vrãjitori a legat ploaia într-un sac și a vândut-o turcilor pãgâni, pentru șapte ani! Despre ce s-a întâmplat în acea zi de iulie, pe Ostrovul Vrãjitoarelor din josul Tisei, la Seghedin, n-aș scrie! E grotesc și nu e țelul meu sã prezint un film de groazã. și apoi, nu vreau sã mergeți înspãimântați pe Insula Vrãjitoarelor.
Oricum, în ungurește, tema are o bibliografie ofertantã iar netul e plin cu tot felul de povești: Kiss András: Boszorkányok, kuruzslók, szalmakoszorús paráznák Bukarest, 1998; Banner János: A szegedi boszorkányok Szeged, 192;Árva János: Boszorkányperek Csanád vármegyében Makó, 1927; Oltvai Ferenc: Újabb adatok kerültek elõ a szegedi boszorkányokról Délmagyarország, 1957. július 7.

Destul cã aceste crude și inutile execuții au ajuns la urechile imperiale și, în 1755, Maria Tereza interzice vânãtoarea de vrãjitoare în toatã monarhia.

                                                                        

Azi, Ostrovul Vrãjitoarelor din Seghedin încearcã sã devinã un brand, nu cu prea mult succes. Insula e azi doar un țãrm cu arbori bãtrâni, neatins de ambiția asfaltatã a civilizației, pe care, din când în când, diferite organizații de tineri (dacã nu mã înșel, unele de extremã dreaptã) îl curãțã de peturi și alte deșeuri. Ca mãcar așa, în aparențã, sã fie curat!