Ortodocși sprijiniți de reformați la Arduzel (Szamosardó)
Ortodocși sprijiniți de reformați la Arduzel (Szamosardó)

Îmi aduc aminte de un meseriaș, care – ori de câte ori era solicitat de cãtre un client – avea o vorbã: – Io aș face, da’ n-am material.

Apoi, dacã clientul insista, nu întârzia sã continue:

– La alții fac pentru 200 de lei, ție îți fac pentru 150 de lei. Bine a fi, hã?

Totul a mers strunã, pânã când într-o zi meseriașul nostru iscusit s-a încurcat cu cifrele, și în loc de “La alții fac pentru 200 de lei, ție îți fac pentru 150 de lei. Bine a fi, hã?” a spus: “La alții fac pentru 150 de lei, ție îți fac pentru 200 de lei. Bine a fi, hã?”

Dupã aceastã micã scãpare nimeni nu l-a mai luat în serios pe meșter, aceastã propoziție buclucașã fãcându-i intrarea triumfalã în folclorul local. De atunci, când doi oameni din localitatea respectivã ajung sã se târguiascã, iar târguiala se tãrãgãneazã, de regulã se invocã propoziția care i-a adus faimã printre locuitori meseriașului, care mereu aștepta sã fie convins sã-și facã treaba.
Iarãși, un alt meseriaș, tot din localitatea respectivã, avea o vorbã atunci, când cineva îl cãuta cu intenția de a-l contracta pentru o lucrare, zicând în felul urmãtor:

– Imposibil… – iar dupã o pauzã scurtã, dar apãsatã, continua: dar se poate…

Aceste anecdote izvorâte din înțelepciunea localã îmi vin în minte totdeauna, când vãd cã doi oameni, sau – mergând mai departe – douã comunitãți ar putea face ceva unul pentru altul, în spiritul reciprocitãții, dar le este mai comod sã adopte o poziție defensivã, neproductivã, de nepãsare.

Așa mi-am adus aminte de aceste povești atunci, când am aflat cã în localitatea Arduzel (Szamosardó), actualmente situat în județul Maramureș, comunitatea ortodoxã, mai puțin numeroasã, a fost ajutatã de cãtre comunitatea reformatã, mult mai numeroasã, sã-și ridice o micã bisericuțãpentru a se putea închina în propriul lãcaș de cult. Toate acestea s-au întâmplat pe vremea comunismului, mai precis în decursul anilor 1960.

Când am auzit prima datã despre acest gest demn de urmat și de lãudat, am fost foarte plãcut surprins.

Mai apoi, am întâlnit acest episod relatat și în monografia satului (Vicsai György: Szamosardó – Falumonográfia), monografie ce a apãrut în toamna anului trecut la Editura Corbii Albi.

Da, și acolo se amintește acest lucru, ba mai mult, se scrie și despre faptul cã atunci, când moare un localnic ortodox, se trag și clopotele bisericii reformate, și invers, când moare un arduzelean reformat, se trag și clopotele bisericii ortodoxe, în semn de solidaritate, respect și recunoștințã pentru cel care pãrãsește pentru totdeauna comunitatea.

Uite cã se poate, dacã se vrea. Cel puțin în satul sus-amintit, în apropiere de Ulmeni-Sãlaj, în satul care, deși fizic este destul de izolat de lume, totuși spiritual este mai aproape de Europa, decât multe mari orașe cu pretenții. Se poate, pentru cã existã bunãvoințã în oameni și respect fațã de semeni. Cãci pânã la urmãnu conteazã ce limbã vorbim, ce religie avem, conteazã doar sã fim oameni, în adevãratul sens al cuvântului.

Așa cã vã adresez parafrazat întrebarea retoricã, devenitã laitmotiv într-o anumitã zonã a țãrii: “La Arduzel se poate, în alte pãrți de ce nu? Hai sã luãm exemplu! Bine a fi, hã?”