OPTIPAR. De la ghiozdane la opticã – o reușitã familiarã exemplarã
OPTIPAR. De la ghiozdane la opticã – o reușitã familiarã exemplarã

Optica Optipar este un magazin de opticã medicalã, înființat în anul 1994 la Cluj Napoca de cãtre Boldizsár Csaba și soția lui. Dupã aproape 20 de ani de la începerea activitãții, au reușit sã deschidã alte douã magazine în Cluj, iar eu am trecut pe lângã cea care este situatã lângã garã și am reușit sã discut cu domnul Boldizsár despre începutul afacerii, despre dificultãți, despre drumul care i-a condus pânã în ziua de azi.

– Când a fost înființatã firma și de cãtre cine?

– „Ne-am început activitatea în anul 1992. Soția mea este opticianã și de acolo a pornit ideea sã facem împreunã o firmã de opticã. Așa cã în 1994, am înființat firma, am fost mai mulți asociați, dar acum am rãmas numai noi, din familie” – mi-a rãspuns domnul Boldizsár.

– La început, pe vremea aceea, nu existau fabrici de lentile foarte multe și lentilele erau foarte greu de procurat. Trebuia sã aștepți o lunã sau chiar și mai mult pentru lentile. Prima datã am început sã cãutãm un spațiu adecvat pentru acest domeniu. Era foarte greu sã gãsim un spațiu potrivit, nu se puteau gãsi ușor.

Am gãsit un spațiu unde am reușit sã deschidem primul nostru magazin dupã o bãtãlie câștigatã cu Primãria. Problema a fost lipsa unei uși: clãdirea avea o fereastrã și noi trebuia sã facem o ușã. Pânã ne-a a dat Primãria aprobarea a durat aproape un an. Dar între timp, cât așteptam aprobarea, am început sã fabricãm rucsacuri…”

– Rucsacuri? Ce fel de rucsacuri?

– „Da, rucsacuri, rucsacuri pentru copii, ghiozdane. N-aveam foarte mulți bani ca sã putem investi în spațiul respectiv, ca sã renovãm, sã facem ușa și așa mai departe. Deci am început sã facem ghiozdane, între timp am și lucrat, am avut loc de muncã, am fost angajați. Dupã masa vindeam rucsacuri la piațã. În final, am reușit sã deschidem magazinul” – își reamintește domnul Boldizsár.

– Deci, nu vã mai ocupați cu rucsacuri?

–„Nu – râde dânsul. – Pe vremea aceea, noaptea fãceam rucsacuri, dimineața lucram fiecare unde avea locul lui de muncã și dupã masa vindeam rucsacuri.”



– Practic, ați avut douã locuri de muncã: ați fost angajați și v-ați ocupat cu crearea și vânzarea rucsacurilor. Totodatã, v-ați ocupat și cu firma. Cum ați rezistat? – întreb cu mirare.

–„Da, așa o fost. Am dormit aproximativ 2-3 ore pe zi timp de 4-5 luni. Eram tineri, optimiști, ambițioși, motivați, visãtori, deci am rezistat”– admite dânsul cu un zâmbet pe fațã. – Când lucrezi cu oameni, întotdeauna existã greutãți. Sunt oameni și oameni, trebuie sã-l înțelegi pe fiecare. Cine vine la noi, are o problemã și vine la noi sã rezolvãm problema cât se poate de bine. Deci nu pot sã zic cã e o greutate pentru noi, e o plãcere sã rezolv o problemã la care nu s-a gãsit pânã atunci un rãspuns. De asemenea, niciodatã n-am simțit cã nu putem continua. Întotdeauna am fost optimiști, spunând cã mâine o sã fie mai bine. Deci niciodatã nu ne-am gândit cã nu mai putem continua munca. Pentru noi este o plãcere sã lucrãm în domeniul acesta, lucrãm din plãcere, nu din obligație. și asta ne motiveazã. Ceea ce facem noi este ca o artã.



– Cum simțiți cã stați în acest moment? Ați realizat ceea ce v-ați dorit? Ce planuri aveți pe viitor?

–„Nu pot sã zic cã ne-am realizat visul de la început. Altfel erau visurile pe vremurile aceea: prima datã când ne-am gândit sã ne deschidem o firmã, am visat cã o sã fim milionari – zâmbește, – dar nu așa s-a întâmplat. Dar se poate trãi și așa. Acum ne dorim sã schimbãm tehnologia de lucru, sã modernizãm echipamentul. Acesta este interesul nostru momentan.”

– Dumneavoastrã cooperați cu soția și în viața privatã, și în viața profesionalã. Cum reușiți sã faceți acest lucru?

–„Așa ne-am obișnuit, n-am avut de ales. Împãrțim lucrurile între noi, ne ajutãm unul pe altul. și acasã vorbim tot despre ceea ce ar trebui sã facem, despre cum sã facem, dar deja e o chestie de obișnuințã, e normal sã fie așa. Secretul este sã vorbești, sã comunici cu celãlalt și sã asculți” – spune domnul Boldizsár Csaba.

                                                                                     ***

Iatã deci, cã se poate. Imaginație, perseverențã și desigur o familie unitã, care știe ce vrea și nu așteaptã ca alții sã le explice rolul vieții. Ar fi bine dacã am avea mai multe familii ca aceasta, dând exemplu tinerilor cã o afacere se poate începe pas cu pas, cu ghiozdanul – ca la școala elementarã – fiecare dintre noi având în acest ghiozdan acel baston la care se referea Napoleon: cel al succesului.