O(dor) de ö, ü, ó, û, õ, ú, é, á, í…

O(dor) de ö, ü, ó, û, õ, ú, é, á, í…

Mi-am ales o zi cu soare sã încep sã scriu. Mã uit la cerul albastru, apoi la tastaturã și zâmbesc, îmi dau seama, cã deși trecuserã 6 luni de când nu am folosit o tastaturã cu caractere românești, încã rețin care literã unde se aflã chiar dacã acum scrie în fața mea alb pe negru: ö, ü, ó, û, õ, ú, é, á, í…

Nu știu dacã șase luni se considerã mult sau puțin când vine vorba de dor: dor de țarã, dor de prietenii de acasã, dor de culoarea roșie a lalelelor din curtea bunicului, dor de acel odor al cunoscutului.

Nu e capãt de lume unde sunt, dar îmi ia peste 24 de ore sã ajung acasã, indiferent de mijlocul de transport. Totuși cei peste 1600 de km nu sunt de neglijat.

Szczecin, Poland

Când am spus „da” noului meu angajator, nu știam exact la ce sã mã aștept: știam doar cã voi fi departe de casã, într-o țarã a cãrei limbã îmi este complet strãinã, o țarã cu o producție considerabilã de mere și vodcã. Mi-am lãsat casa, familia, prietenii, job-ul (care mi-a devenit într-un fel mod de viațã, pentru cã iubeam ceea ce fac), meleagurile și fețele cunoscute și am venit ”la dracu-n praznic”, vorba unui amic. Dacã regret aceastã mișcare?

Rãspuns simplu și probabil așteptat: nu. Sora mea se mutase în oraș cu o lunã jumate înaintea mea și nu i-a fost greu sã mã ademeneascã. Suna tentantã ideea cã soarele apune pe timp de varã dupã ora 22, cã marea este la 150 km distanțã, cã orașul a fost reconstruit dupã un model conceput de arhitectul parisian Haussmann, cã avem în vecini o grãdinã de trandafiri.


Am avut la dispoziție mai puțin de douã sãptãmâni între momentul în care HR-ul firmei mi-a spus cuvântul magic și ziua în care începeam training-ul. Nu a fost ușor. Nici nu am apucat sã îmi iau rãmas bun cum se cuvine de la toate și de la toți.

Dupã peste 30 de ore de drum, am ajuns. Bucurie? Nu. Obosealã? Da. Am dormit apoi m-am dus sã fac cunoștințã cu noul meu loc de muncã, unde momentan în stânga mea se vorbește rusa, în dreapta poloneza, în fața mea germana, iar în spatele meu ceha și spaniola. Mi-e dor de vorbele pe care le auzeam acasã atât de des și care mi se pãreau câteodatã lipsite de importanțã, fie chiarși un simplu „Bunã!”

Straniu ori nu, mã gândesc cu același drag la prietenii români și maghiari rãmași acasã. Cutreierând strãzi, aud câte un cuvânt care parcã seamãnã cu ceva cunoscut de acasã. și zâmbesc. Bãnuiesc cã pânã acum v-ați întrebat deja de câteva ori: dar cum mã descurc? Nu este lipsit de peripeții. Suntem cinci maghiari în oraș și poate câțiva studenți Erasmus prin trecere. Vorbim maghiara între noi, cu cei din jurul nostru comunicãm în englezã, iar doamnei de la covrigãrie îî zâmbim în speranța sã ne dea un covrig „mai bine fãcut”, deoarece ea nu vorbește engleza iar noi în polonezã nu prea ne descurcãm.

Szczecin, Poland

Iar dupã atâtea lucruri bune și frumoase urmeazã acum propozițile care încep cu nu…

Nu mi-a atras atenția nimeni cã nefiind în Ungaria nu ar trebui sã vorbesc maghiara. Nu am ajuns pe prima paginã în ziar și nici geamul nostru nu a fost spart pentru cã în 15 martie am pus doar drapelul maghiar pe balcon. Nu m-a fãcut niciodatã nimeni sã mã simt strãinã, cineva fãrã casã, un intrus, un hoț de țarã. și într-un final un ultim nu: nu mã pot gândi doar cu zâmbetul pe buze la acele mici frecușuri care ocupã pagini de ziare, internet și cãrți despre „conflictul” româno-maghiar de acasã.

   

„Tu nu știi cum e, cã ești acum departe.”

„Ei na! De-ai știi cã abia acum îmi dau seama de cum stã situația. De-ai știi cã abia acum relizez cã acest conflict de fapt este inexistent. A trebuit sã strãbat 1600 de km sã îmi dau seama cã oamenii de acasã își ocupã prețiosul timp nu nimicuri. În loc sã se bucure de compania celuilalt, în loc sã își zâmbeascã, sã se iubeascã… ei aruncã cu noroi, câteodatã chiar și cu pietre. De ce oare?”

Este o întrebare la care sper sã gãsesc un rãspuns cândva. Apoi sã trimit celor rãmași acasã rãspunsul. Maghiarilor. Românilor. Oamenilor…