O scrisoare despre maghiari și români: “Domnule comandant, am gãsit soldații…”
O scrisoare despre maghiari și români: “Domnule comandant, am gãsit soldații…”

Copil fiind, deseori cutreieram pe câmpurile din localitatea mea natalã, Seini, unde chiar și în zilele noastre putem vedea cazematele care au fãcut parte din linia fortificatã “Carol al II-lea”. Aceastã linie fortificatã, construitã la sfârșitul anilor 1930, cu scopul de a apãra granița de vest a țãrii în cazul unui atac venit din partea Ungariei, în primul rând, practic începe la Seini, și are o lungime de 300 kilometri, terminându-se undeva în preajma localitãții Zimandu Nou din județul Arad. Între anii 1938 – 40 au fost construite peste 300 de asemenea cazemate, de-a lungul graniței cu Ungaria.

Ca fapt divers: una dintre cazematele din Seini se aflã chiar pe strada 1 Mai, îngreunând astfel circulația din zonã.

Nu vreau sã vã încarc capul cu date despre aceastã linie fortificatã, cine dorește sã afle mai multe despre ea, are la dispoziție o multitudine de surse de unde se poate documenta. Voi vorbi doar de o micã descoperire a noastrã, din timpul când ne jucam de-a rãzboiul la cazematele din localitate. 

      

Sub ruinele uneia dintre cele trei cazemate situate în zona de sud, sud-vest a localitãții (cazemata aflatã în cea mai avansatã stare de degradare), cu ani în urmã (prima decadã a anilor ’80) am gãsit o scrisoare de mai multe pagini, scrisã cu stiloul sau penița, în limba românã. 

Mai mare ne-a fost uimirea când am descoperit cã nu este vorba de o scrisoare contemporanã, ci de una scrisã în anii premergãtori rãzboiului. Ca o minune, documentul s-a conservat destul de bine, deși avea unele mâzgãlituri, era lizibilã. Tot ce-mi mai aduc aminte din conținutul ei, erau primele cuvinte: “Domnule comandant, am gãsit soldații…” Mai departe nu-mi amintesc nimic din ceea ce conținea scrisoarea.

Desi teoretic documentul trebuia predat muzeului, noi – copii fiind și neștiind acest lucru – am hotãrât sã-l pãstrãm. Unul dintre colegii mei “arheologi” a spus cã vrea sã ducã scrisoarea acasã, ca s-o transcrie, iar noi, ceilalți, ne-am dat acceptul. Din pãcate, nu am revãzut scrisoarea niciodatã. Colegul nostru ne-a tot purtat cu zãhãrelul, pânã în cele din urmã am dat uitãrii totul.

Pe vremea aceea am privit cu toții descoperirea noastrã ca pe o comoarã, ca pe un secret de-al nostru comun. 

Anii au trecut, iar eu deseori mã gândesc la ceea ce putea conține scrisoarea, și în cele din urmã totdeauna mã lovesc de zidul de nepãtruns al primelor cuvinte: “Domnule comandant, am gãsit soldații…”