O lumânare pentru (strada) Dsida

În anii 80 prima zi a lunii noiembrie însemna pentru mine, adolescentul rebel din Cluj, una din zilele de revoltã secretã înpotriva dictaturii național-comuniste. Mergeam dupã înserat în Cimitirul Central, pe care noi maghiarii numim Házsongárd), și împreunã cu sutele de vizitatori, pregãteam și eu lumânãrile.

Mergeam la pas – sute și sute de oameni înaintau pe ulița destul de abruptã a cimitirului. Luminãrile ardeau deja în stânga și dreapta – te simțeai ca o insulã încã neaprinsã într-o mare în flãcãri. Marea mea rezistențã s-a manifestat prin trei lucruri. În primul rând eram înbrãcat mai civilizat: nu purtam acele haine tinerești etern teribile, cu care reușeam sã scot din sãrite de multe ori pãrinții mei pedagogi, conservatori prin firea lor. În al doilea rând mã opream singur la un mormânt pãrãsit al unui luptãtor din 1848, al cãrui nume abia s-a vãzut pe piatrã, și îi puneam o lumânare.

Fluviul celor care urcau trecea în murmuri pe lângã mine, și mi-a plãcut ideea, cã probabil de aceea murmurã, cã au observat „rezistența” mea tinereascã. Al treilea lucru era cel mai important: eu, care eram leneș la ora de maghiarã, recitam cu voce tare un vers de Dsida Jenõ (fonetic: Gida Ieno):

„și binecuvântați fie bãieții blonzi
care în lumina torențialã din martie
pe un câmp pãrãsit
se vor juca
cu oasele mele.
                                   (Traducere de Emil Giurgiuca)

Eram tânãr, nu aveam de unde știi ce înseamnã teroarea dictaturii, însã am simțit apãsarea sa. țin minte, cã dupã aceste recitãri nevinovate mã prefãceam cã mã uit la stânga mea, de parcã aș vorbi cu cineva – acest gest era una de autoaopãrare, în caz cã Securitatea mã urmãrește. Mi-a plãcut în dârdâiala mea internã sã cred, cã sunt observat, pentru gestul de recitare.

De ce recitam pe Dsida? Am citit, ba chiar am învãțat câteva poezii foarte frumoase scrise de el – poezii pașnice, cu aurã universalã, despre dragoste, singurãtate, credințã, soartã, ba chiar națiune. Era cel mai pașnic poet, de care am auzit vreodatã. Nu lovea în nimeni, nu avea poezii care se îndreaptã înpotriva cuiva, era un traducãtor vestit al lui Eminescu, ba chiar contractase cu Fundațiile Regale traducerea integralã a lui Eminescu. Moartea timpurie a zãdãrnicit acest proiect, dar au rãmas câteva poeme eminesciene într-o echivalențã maghiarã de excepție. Din Glossa lui Eminescu și acum pot oricînd cita și în românã, și în maghiarã:

Recitãrile mele din Cimitirul Central, în anii 80 se datorau însã în mare mãsurã și faptului, cã lângã cripta lui Dsida Jenõ au fost arestați mai mulți cunoscuți intelectuali ai pãrinților mei în preajma revoluției din 1956.

Ergo: pentru mine Dsida Jenõ era poetul tinereții mele – simbolul Pașnicului, simbolul relevanței necesitãții conviețuirii maghiaro-române.

Acum, în 2014, când scriu aceste rânduri, probabil a pornit deja fluviul vizitatorilor, și sunt convins, cã mii de oameni vor pune lumânãri și la cripta lui Dsida. Eu nu mã duc azi la luminat, mi-am depus lumânãrile alaltãieri la mormintele celor dragi.

Stau în fața calculatorului, și recitesc etapele acelui horror intelectual, care a precedat schimbarea numelui strãzii Dsida Jenõ din Cluj-Napoca. Redau știrea din 2009 al colegilor de la Ziua de Cluj:

„Dsida Jenõ este un poet și traducãtor maghiar, nãscut la Satu Mare și mort la Cluj, în 1938. Cu toate cã a tradus în maghiarã Eminescu și Arghezi, cot la cot cu alți celebri clasici ai poeziei europene, Schiller, Goethe sau Baudelaire, meritele sale în materie de literaturã pãlesc în ochii clujenilor, care se cramponeazã de un nume criptic ce le-a adus numai nenorociri, spun ei. “Am dat telefon la taxi, chiar de Crãciun, și mi-a zis taximetristul cã-mi bat joc de el, cum e aia Sida Ieno? De doi ani am fãcut cerere sã se schimbe numele strãzii, sunt destule nume românești de dat”, spune Ioan Mãrincean, unul dintre cei care au semnat pentru “schimbare”. Omul a aflat de la redactorii ZIUA de CLUJ despre hotãrârea CL și a mai menționat cã aceasta este binevenitã, întrucât “dna Mãrincean” se afla pe picior de a-și înnoi buletinul de identitate, însã acum va proceda la acest lucru abia dupã ce plãcuțele denumirii strãzii vor fi schimbate. CL a votat schimbarea numelui strãzii în Pablo Picasso, pe motiv cã strada mai sus-menționatã este populatã cu artiști. “

http://ziuadecj.realitatea.net/eveniment/frica-de-sida-sterge-denumirile-maghiare-ale-strazilor–20506.html

Deci Dsida… SIDA…

Dupã atâția ani, iarãși mã gãsesc cu citatul acela vechi pe buze:

„și binecuvântați fie bãieții blonzi
care în lumina torențialã din martie
pe un câmp pãrãsit
se vor juca
cu oasele mele”

Acum, când numai am 20 de ani de mult, îmi dau seama, cã „oasele” sunt în regulã – ca sã fiu mai plastic –, însã obiectul jocului, mai bine zis batjocoririi a devenit însuși Pașnicul Universal dintr-un poet european.