„Nu mai existãm, dar mai suntem aici.”

Mã gândesc cum sã explic ce înseamnã fenomenul „szórvány” (se citește: sorvani.) În traducere înseamnã diasporã, dar totuși este vorba de altceva. E un fel de comunitate dispersatã (rãsfiratã). Cuvântul diasporã în sine ne duce acum automat cu gândul la acei oameni care au stat la coadã în fața secțiilor de votare din strãinãtate, cu credința cã de acolo pot schimba ceva – aici. și într-adevãr, diasporã înseamnã: grup etnic aflat în afara granițelor țãrii de origine. Dar diaspora despre care vorbesc eu, „szórvány”-ul, are caracter autohton, intern. „Szórvány”-ul maghiar din România se leagã de România, deoarece pentru maghiarii de aici România înseamnã țara de origine, la care se referã definiția amintitã mai sus: grup etnic aflat în afara granițelor țãrii de origine.

Este vorba deci despre acei maghiari, al cãror numãr a scãzut în așa fel într-o anumitã regiune (oraș, sat), încât cei care au rãmas nu mai sunt îndeajuns de mulți încât sã formeze o comunitate funcționalã.
Doar existã.


                          
                          Gârbou, jud.Sãlaj. În 1992 numãrul maghiarilor a fost de 10 suflete

Scriitorul german Eginald Schlattner, un preot luteran transilvãnean rãmas cu timpul fãrã enoriași, autor al romanului Cocoșul decapitat – un sas rãmas printre ultimii dintre ai sãi într-un sãtuc din apropierea Sibiului –, a dat într-un interviu o definiție, nici nu știu cum s-o numesc… frapantã? Interesantã? Halucinantã?

„Nu mai existãm, dar mai suntem aici.”

Cam așa se poate percepe și aceastã diasporã maghiarã „internã”, numitã în maghiarã szórvány. Adicã grup etnic care nu este însã în afara granițelor țãrii, dar este la oarecare distanțã de ceilalți conaționali, care trãiesc în grupuri mai compacte, „funcționabile”. Un mãnunchi de oameni, sau doar o familie-douã, sau poate doar un bãtrânel rãmas singur, ultimul dintre ai lui, cu o casã, sau o jumãtate de ulițã nelocuitã, singur cu amintirile și cu cheia unei biserici fortificate al cãrei clopot a ajuns de mult la fier vechi.

Un astfel de grup etnic „foarte minoritar” nu poate sã-și „trãiascã etnia” la fel ca o comunitate compactã. Nu sunt destui copii pentru a umple clasele speciale ale unei școli, nu sunt destui tineri care sã meargã împreunã sã se distreze vorbind aceeași limbã. Sunt prea puțini pentru a-și ține sãrbãtorile specifice fãrã ajutorul altor comunitãți de aceeași vițã. Evident, tinerii – dacã mai existã – nu-și vor gãsi pereche din propria comunitate și, foarte evident, în aceste diaspore specifice vom gãsi numai familii mixte.

Nu, nu este problemã! știu cã mulți se gândesc citind aceste rânduri în felul urmãtor: și care-i problema? și ce dacã doi oameni de etnii diferite se iubesc? Nu este o problemã, dar trebuie sã recunoaștem cã fenomenul se poate interpreta și altfel, adicã în felul urmãtor: cu excepțiile de rigoare desigur – acest fenomen al familiilor mixte din „szórvány” poate deveni poarta larg deschisã a unei asimilãri nedorite, ba chiar începutul dispariției unei etnii. Nepoțelul celor doi care și-au gãsit împreunã fericirea (și au știut sã se uite în liniște totalã la telenovele sud-americane în timpul unui meci de fotbal România-Ungaria), le va povesti colegilor maghiari de la facultate cã: și bunicã-mea a fost unguroaicã, dar eu nu vorbesc ungurește.

știu doar ozosep și câteva înjurãturi de rigoare. Câte și câte exemple aș putea da din lumea sportului sau a politicii! Oameni valoroși, care nu mai vorbesc maghiara, iar „originile” lor sunt conservate numai în ortografia numelor.

Iar strãnepotul va fi român. Get-beget. Cu un nume de familie mai straniu, mai cu diacritice cu puncte și liniuțe rebele…

Multe dintre aceste comunitãți dispersate au încercat și încearcã din rãsputeri sã caute soluții pentru pãstrarea identitãții. Dacã nu mai putem vorbi despre o comunitate viabilã, aceste strategii se pot realiza prin eforturi majore. Sunt însã cazuri când buna organizare, combinatã cu ajutorul conaționalilor din zone „compact ungurești” din România, duc la rezultate bune. Dacã într-un sat sunt doi copii maghiari, în celãlalt trei, și pe undeva încã unul, ai șanse sã înființezi în zonã o școalã cu internat, un complex școlar maghiar.

Mergem la Gherla.

Municipiul are ceva mai mult de 20.000 de locuitori. Majoritatea sunt români, peste 75%. Maghiarii reprezintã un procent ceva mai mare de 16%, adicã vreo trei mii de oameni. Fundația Culturalã Téka este o organizație neguvernamentalã cu profil cultural, educațional, social și de tineret. Ei s-au gândit sã înființeze un internat, sã-i aducã pe copiii din zonele învecinate, unde nu mai existã posibilitãți de a învãța în limba maghiarã. Proiectul a funcționat, cu rezultate chiar peste așteptãri, punându-i pe cei de la Téka în situația de a-și extinde proiectul. Acum lucreazã la crearea unui complex școlar, care va asigura învãțãmântul în limba maternã pentru copiii maghiari din zonã, de la cei mai mici pânã la liceu.



Vise convertite în planuri: viitorul complex școlar Kemény Zsigmond din Gherla

Desigur, se poate pune întrebarea: și cine finanțeazã acest complex? „Ungurii” sau „românii”?

Acestei întrebãri ar trebui sã-i dãm o dimensiune mai mare, reformulând-o în felul urmãtor: cine ar trebui sã finanțeze acest proiect?