Nature Cool/Corbii Albi − Cum am descoperit Grota Mitului cu argila roșie

Nature Cool/Corbii Albi − Cum am descoperit Grota Mitului cu argila roșie
− Vezi?
− Ce sa vãd?
− Acolo! Oare aceea e?
Fugind cãtre o patã închisã la culoare, pe care am observat-o în peretele de stânca dupã o orã de cãutare, aceasta a fost conversația care a schimbat scopul expediției.
Pornind de la o amintire vagã, ce mi-a povestit-o Corbul Alb acum câțiva ani, cu detalii ambigue, am pornit spre Munții Apuseni, unde Corbul Alb a descoperit acum 30 de ani o peșterã nedocumentatã pânã atunci. Nimeni nu s-a mai ocupat de investigarea ei. Dupã cum ne-am adus aminte, peștera era înfundatã cu substrat și moloz și tot ce a adus vântul și ploaia, asta însemnând cã trebuia sã sãpam și sã curãțãm.
În weekend-ul pentru care erau anunțate Perseidele, am pornit în cãutarea peșterii, luând Perseidele ca și un semn de noroc. Conform amintirilor noastre locația era simplã: te urci pânã la peretele de stâncã, iar când privești în jos vezi o curbã și pârâul. Acolo trebuie sã fie peștera. Ajungând însã acolo, am observat cã aproape fiecare loc unde existã stâncã la înãlțimea respective, rezultã în priveliștea menționatã: vezi o curbã și vezi pârâul. Bun! Parcã ai cãuta acul în fân.
Demoralizat și obosit am urcat împreunã cu prietena și Corbul Alb la fiecare zonã potențialã, fãrã sã gãsim însã peștera. Am fost escortați de doi cãței, mai optimiști decât noi, care s-au plimbat prin zonã, iar când noi ne-am oprit ei au dormit un pic, dupã aia au reluat ‘escortarea’.
Cum am vãzut o stâncã de pe potecã, cum ne-am urcat … spunând de fiecare datã: ”asta e ultima! Dacã nu gãsim peștera, nu gãsim! Asta e!” Corbul Alb a mers în fațã, și a luat-o la dreapta analizând peretele de stâncã. Eu cu prietena am rãmas în spate și cãutam în partea stânga. Nu am gãsit nimic interesant. La un moment dat însã, mã uit la o stâncã înaltã de 20-30 metri și vãd o patã mai închisã la culoare. Oare e din cauza oboselii? Eh… poate nu. Apropiindu-mã, am vãzut cã nu e o iluzie. Chiar e ceva acolo.
− Vezi? − am întrebat strigând, arãtând cu degetul spre pata suspectã.
− Ce sa vãd? – a întrebat prietena, puțin speriatã cã am început sã urlu.
− Acolo! Oare aceea e? – și fãrã sã aștept vreun rãspuns, am început sã urc spre locul suspectat.
Era un urcuș cam de 7-8 metri, plin de vegetație și o înclinare infernalã, aproape de 70 de grade. Ajungând sus am observat o intrare. Am gãsit peștera!
− Am gãsit-o! − urlu și pornesc camera de filmat pe telefon, lanterna și încep expediția. Intrarea avea un diametru cam de 50 cm. M-am pus pe burtã și am început lucrul de pionier: sã fiu primul care documenteazã peștera asta uitatã de lume.
M-am târât pe burtã cam 3-4 metri, și dupã un colț gata. S-a terminat. Noroi care semãna cu lutul bloca restul drumului de acces. A ajuns și Corbul Alb, și se mira cum de nu a gãsit peștera pânã acum, deoarece a trecut chiar pe lângã ea. și ca sã fie totul în regulã, am aflat cã NU asta e peștera pe care o cãutam.
Așadar ne-am ales cu haine murdare, urme de lut peste tot, o sete groaznicã și obosiți, fãrã peștera cãutatã, dar am gãsit ceva nou, o peșterã nedocumentatã, sau cel puțin așa credem noi. Am și denumit-o peștera Mitului, și ne-am propus sã ne întoarcem într-o zi, când se vãd iar Perseidele, sã mergem mai departe, poate – poate lutul și noroiul din capãt ascunde o încãpere.