Modele ale naționalismului românesc
Modele ale naționalismului românesc

(…)

ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul se luptau cu turcii, cu ungurii sau cu polonezii (dar în egalã mãsurã și cu muntenii, respectiv cu moldovenii), pentru cã erau niște suverani medievali, care își apãrau posesiunile. Motivațiile ideologice pe care se fundamentau acțiunile lor țineau în primul rând de credința religioasã și de apartenența lor de clasã. Aceasta din urmã îi determina pe boieri sã combatã cu vigoare inclusiv revoltele țãrãnești (dupã cum știm, ultima rãscoalã majorã de acest tip, reprimatã de stat pe teritoriul României, a avut loc la începutul secolului al XX-lea!). Dar ideea de a întemeia un stat al „românilor” (în țara Româneascã, denumirea de „rumâni” se aplica în mod special țãranilor dependenți, care se diferențiau astfel de „boieri”, elementul social definitoriu pentru identitatea politicã a statului), de a legitima puterea politicã prin apelul la o inexistentã comunitate naționalã, nu avea cum sã ia naștere la sfârșitul secolului al XVI-lea.

Este adevãrat cã Mihai Viteazul a cucerit Transilvania și Moldova și cã știa, bineînțeles, cã țãranii din Ardeal sau boierii din Moldova vorbeau limba pe care o grãiau și oltenii lui. Probabil cã știa ceva și despre originea lor comunã râmleanã. Cu siguranțã, deosebit de important era faptul cã împãrtãșeau cu toții confesiunea ortodoxã. Dar toate aceste elemente nu puteau fundamenta un proiect politic în epoca respectivã, pentru simplul motiv cã ideologia naționalismului încã nu se nãscuse. Dacã ar fi permis condițiile, Mihai Viteazul ar fi cucerit, poate, și pãmânturile bulgarilor, sârbilor sau cazacilor, reunindu-le sub sceptrul pohtei sale politice, iar demersul sãu ar fi fost tot atât de legitim, din punctul lui de vedere, ca și în cazul celor douã „țãri românești” (cum le numesc istoricii români de astãzi, și cum nu prea le numeau cancelariile interne sau externe ale vremii). Mihai Viteazul ar fi putut sã aibã în vedere, eventual, restaurarea unui Imperiu Bizantin, o intenție care ar fi fost mai în acord cu mentalitatea politicã a epocii sale. Dar la instaurarea unei „Românii”, în sens politic, nu avea cum sã se gândeascã, deoarece o asemenea noțiune (un stat definit pe baze naționale) nu avea sã aparã, în istoria întregii lumi, decât peste vreo douã secole.

Nașterea naționalismului românesc

Ca peste tot în lume, adevãrata poveste a naționalismului românesc începe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Transilvania a fost întâia provincie locuitã (și) de români în care amintitele idei au început sã prindã contur. Primul motiv al acestei prioritãți ținea de faptul cã, pe vremea fanarioților, Ardealul era mult mai apropiat de lumea occidentalã, sub raport geografic și cultural, în comparație cu cele douã Principate dunãrene. Învãțații școlii Ardelene au mers sã învețe la Roma, unde li s-au deschis ochii în multe privințe. Iar urmãtoarea generație de intelectuali îl va citi pe pãrintele naționalismului etnico-lingvistic, Johann Gottfried Herder, în germana care era limba imperiului și a școlilor sãsești.

În al doilea rând, românii ardeleni au învãțat sã fie naționaliști (adicã sã fie conștienți de identitatea lor naționalã și sã considere cã din aceasta derivã drepturile lor politice fundamentale), prin imitație, prin comparație și prin competiție, în raport cu celelalte comunitãți concurente din provinciile multietnice în care trãiau. Era vorba de maghiari, secui, sași, șvabi, țipțeri, sârbi, evrei, armeni, greci, slovaci și multe alte grupuri, mai mari sau mai mici, cu care își împãrțeau necazurile și își disputau drepturile ori privilegiile prin satele și târgurile de la rãsãrit de Tisa. Un naționalism etnic, sectar, având ca obiectiv principal supraviețuirea și dezvoltarea propriei comunitãți naționale, sub amenințarea rivalilor sãi, va caracteriza ideologia naționalã a românilor ardeleni, ca și demersurile similare ale altor naționalitãți din monarhia multiculturalã a Habsburgilor.

În prima jumãtate a secolului al XIX-lea, vlãstarele boierilor moldo-valahi trimise la studii la Paris vor reuși sã recupereze decalajul cultural care despãrțise în veacul anterior Principatele de Transilvania. Maeștrii care îi vor iniția în tainele naționalismului pe moldo-munteni erau mai ales francezi (Lamartine, Michelet, Quinet), dar și profeți ai altor popoare dornice de emancipare, italieni (Mazzini) sau polonezi (Mickiewicz). Pe la 1848, învãțãceii lor de la gurile Dunãrii vor pune bazele culturii naționale românești și ale proiectului politic național, idealuri mãrețe ale acelor vremuri, care vor prinde contururi concrete, tot mai solide, în deceniile urmãtoare. Unirea, Independența, monarhia constituționalã, reformele politice și sociale, literatura românã, teatrul și arta naționalã, Academia sau Universitatea erau coloanele menite sã profileze grandiosul edificiu național. Clasa politicã moldo-munteanã va înfãptui opera sa vastã de modernizare și emancipare a societãții românești, având ca subiect al acestui demers națiunea românã.

Națiunea românã era cea care trebuia sã prospere și sã se afirme, în eternitate, așa dupã cum îi dorea Mihai Eminescu. Acest nou construct ideologic, aceastã comunitate imaginatã de intelectualii și de politicienii vremii trebuia sã îi reuneascã laolaltã pe boieri și pe țãrani, pe ardeleni și pe dobrogeni, pe sãraci și pe bogați, pe conservatori și pe socialiști. Cu toții erau români și acesta era lucrul cel mai important care li se putea întâmpla. și, spre deosebire de Mircea Badea, ei chiar vorbeau serios când spuneau acest lucru.

Naționalism etnic versus naționalism civic

În lumea largã, pe parcursul secolului al XIX-lea s-au dezvoltat douã mari modele de naționalism: naționalismul civic (pe care îl mai numim și „voluntarist”, „contractualist” sau „de tip francez”) și naționalismul etnic („organicist”, „cultural”, „herderian”, „de tip german”). Dacã rezumãm esența celor douã modele la o singurã frazã, putem spune cã națiunea de tip civic este ilustratã de formula: „ești francez pentru cã vrei sã fii francez”; în timp ce națiunea de tip etnic te învațã cã „ești german pentru cã te-ai nãscut german”.

În primul caz, voința de a trãi sub aceleași legi și de a împãrtãși aceleași drepturi politice este cea care fondeazã comunitatea naționalã. De aceea, corsicanul italofon Napoleone Buonaparte a putut sã devinã, fãrã nici o problemã, cel mai faimos francez al tuturor timpurilor, iar alsacienii, vorbitori de limbã germanã, sã se considere francezi.

În cel de-al doilea caz, nașterea, originea și apartenența la o comunitate culturalã sunt cele care îți predeterminã naționalitatea. Limba pe care o vorbești și strãmoșii din care te tragi fundamenteazã națiunea. Mai ales popoarele din centrul și din rãsãritul Europei și-au imaginat națiunile lor în aceastã manierã.

Care este modelul de națiune românesc? În general, românii și-au definit națiunea pe baze etnice și culturale, la fel ca germanii sau ca toți vecinii noștri, maghiari, sârbi, bulgari ori ucraineni. Un motiv important al acestei orientãri ține de faptul cã esența românitãții a fost cãutatã mereu, dupã îndemnurile lui Herder, în mediul social țãrãnesc. Intelectualii români au apreciat cã țãranii au conservat cel mai bine specificitatea naționalã, exprimatã prin limbã, obiceiuri, tradiții, folclor. A contat mai puțin implicarea lor civicã, împãrtãșirea unor drepturi și libertãți cetãțenești. Cei care ar fi fost capabili de așa ceva erau mai ales orãșenii, burghezii, clasele educate. Dar locuitorii orașelor erau puțini în societatea româneascã și, în plus, de multe ori erau strãini: evrei, greci, balcanici. Nu mai vorbim de situația din Transilvania. Ca urmare, în România modernã românii au fost în primul rând „români” (eventual „țãrani români”) și abia în al doilea rând „cetãțeni români” sau, și mai simplu, „cetãțeni”. „Cetãțenii” pot sã fie, pânã la urmã, și unguri cu buletin românesc, dar acest lucru nu îi face români, potrivit doctrinei naționalismului etnic.

Este interesant modul în care cultura politicã româneascã a jonglat cu aceste accepțiuni. În acord cu modelul etnic, maghiarii nu sunt considerați o parte a națiunii române. Nici mãcar modelul „națiunii socialiste”, din anii comunismului ceaușist, nu îi reunea pe maghiari în sânul națiunii române, preferând sã îi cantoneze în tabãra aliatã, dar colateralã, a oamenilor muncii de alte naționalitãți, „înfrãțiți” cu națiunea românã.

Pe de altã parte, nici maghiarii nu doresc acest lucru, potrivit aceluiași model herderian, considerând, de pildã, cã sãrbãtoarea lor „naționalã” este 15 Martie, ziua în care este comemoratã emanciparea naționalã a maghiarilor de pretutindeni. Iar 1 Decembrie, ziua datoritã cãreia maghiarii ardeleni ar fi putut deveni membrii unei națiuni române de facturã civicã, în mod evident, nu are cum sã fie prea iubitã de cãtre maghiari. În cel mai bun caz, într-o opticã super-tolerantã, ar putea fi respectatã ca fiind „sãrbãtoarea românilor”. Este, sã zicem, sãrbãtoarea statului, la care mai participã, cã asta-i situația, și câte un oficial UDMR… Dar în nici un caz nu poate fi consideratã o sãrbãtoare a „noastrã”, a maghiarilor, ceea ce aratã cã aceștia (dacã aprecierile mele sunt corecte) nu se considerã parte integrantã a unei comunitãți a cetãțenilor României. A cui e vina? A lor, putem spune, pentru cã sunt ai dracului. Dar și maghiarii pot replica, la fel de intransigent: de ce v-ați pus sãrbãtoarea fix atunci, ca sã ne faceți nouã în ciudã? Ca sã nu ne mai incriminãm reciproc în mod inutil, putem sã dãm vina, și unii, și ceilalți, pe modelul de națiune de tip herderian.

În zilele noastre, naționalismul civic este la modã, iar accentul pe care acesta îl pune pe individ, pe conformarea și aderarea sa voluntarã la o comunitate naționalã îl face mult mai simpatic, într-o lume globalizatã și plinã de emigranți. Naționalismul civic ni i-a putut aduce mai aproape pe românii Iohannis, Cabral sau Raed Arafat. Dar pentru cã totuși ne-am nãscut și am evoluat ca o națiune de tip herderian, acest lucru ne face sã invocãm când naționalismul etnic, când pe cel civic, dupã cum ne convine.
Dacã ne place Iohannis, atunci e român, dupã cum o mãrturisește președintele însuși, pentru cã, în aceastã opticã, naționalitatea se bazeazã pe cetãțenie și pe faptul cã acesta își îndeplinește obligațiile civice. Dacã nu ne place, e neamț, așadar strãin, pentru cã românitatea se definește de data asta în mod etnic, pe bazã de sânge, limbã și strãmoși.

Brâncuși e român și nu ne place când citim undeva cã ar fi un sculptor francez nãscut în România. Originile etnice conteazã în acest caz mai mult decât țara lui de adopție. La fel îi privim pe Cioran sau pe Ionesco, deși operele care i-au fãcut cunoscuți pe plan internațional au fost scrise în franțuzește. În schimb, Tristan Tzara sau Benjamin Fundoianu sunt tot români, de data aceasta doar pentru cã s-au nãscut în România! Dimensiunea civicã este cea care ne convine în acest caz, pentru cã, din punct de vedere etnic, ar fi cam greu sã îi privim pe cei doi pui de ovreiaș, originari din mizere târguri moldave și ajunși scriitori faimoși de limbã francezã, ca pe niște urmași ai lui Traian și Decebal…

Într-un mod similar, nu ne-ar conveni deloc ca emigranții noștri rãspândiți prin Europa sã nu se mai considere români, în virtutea faptului cã au dobândit un pașaport spaniol sau italian. În schimb, multora le-ar place ca maghiarii sã se simtã mai „români”, sã fie niște cetãțeni loiali și iubitori ai statului în care trãiesc, sã îi vorbeascã foarte bine limba și toate celelalte. Dacã ar fi vorba sã îi integreze pe maghiari, naționalismul civic ne-ar pica bine. Dar dacã în acest fel i-am pierde pe cãpșunari sau pe „conaționalii” noștri din Republica Moldova, acest lucru nu ne mai place, motiv pentru care le reamintim cã sunt români, în virtutea etnicitãții.

(…)

Studiul complet vezi AICI