Mirela Cara: Subiectiv, despre Cernãuți
Mirela Cara: Subiectiv, despre Cernãuți

Pentru mine, nu existã aventurã mai interesantã decât explorarea. Ador sã descopãr lucruri, sã îmi formez pãreri și sã desprind concluzii influențatã doar de propria percepție. De aceea, voi prefera mereu un spectacol de teatru despre care nu știu prea multe, voi refuza mereu sã citesc recenzii înainte de a citi o carte și voi cãlãtori mereu în locuri despre care știu cât mai puțin. Despre Cernãuți, în schimb, știam câte ceva atunci când am vizitat zona.
   
       
Poate din presã, poate din lecțiile de istorie, nici nu mai conteazã. Erau probabil aceleași informații pe care le au mulți dintre noi, cum cã este o regiune din vestul Ucrainei sau nordul Bucovinei – fiecare dupã cum preferã sã spunã – locuitã de români, care are drept nucleu administrativ orașul cu același nume, vestit pentru clãdirile lui frumoase. 
Nimic din ce știam nu a știrbit însã plãcerea mea de a descoperi, iar noutatea a început încã de la granițã, când o tânãrã cu șolduri generoase, îmbrãcatã în haine militãrești și purtând o armã la centurã, ne-a scris cu pixul pe hârtie un fel de bon de ordine. Era prima oarã când la trecerea unei frontiere nu mã întâlneam cu o tehnologie performantã, ci cu un biet pix.
Când, într-un târziu, mie și celor care mã însoțeau ni s-a permis sã înaintãm pe teritoriul statului ucrainean, am început sã ne holbãm cu nesaț în jur. Curând, mașina a pãtruns pe o șosea prost asfaltatã, mãrginitã de-o parte și de alta de copaci deși, care m-au trimis cu gândul la felul în care arãta șoseaua copilãriei mele, București-Oltenița, în perioada comunistã. 
Drumul de la vamã te duce direct în orașul Cernãuți, trecând prin sate anunțate de plãcuțe bilingve – ucraineanã și românã – doar acolo unde locuiesc români majoritar. Ceea ce te surprinde încã de la început în satele ce se înșirã de-a lungul șoselei șerpuite este grandoarea caselor, care contrasteazã puternic cu o infrastructurã ce lasã mult de dorit. 

Uitându-te în jur, ai zice cã ai nimerit pe tãrâmul bunãstãrii și cu greu ai putea sã crezi cã oamenii câștigã în medie salarii de aproximativ 100 de euro pe lunã. Dar, ca și în România, munca în strãinãtate e salvarea.

Pe drum, nerãbdãtori sã aflãm câtã lume vorbește românește, am oprit de câteva ori sã cerem informații. Trei din patru persoane de prin sate ne-au rãspuns într-o românã ușor arhaicã, plinã de un farmec aparte, ceea ce ne-a umplut de o bucurie ciudatã. 
Surpriza mare a venit însã din Cernãuți, oraș în care am ajuns în mai puțin de jumãtate de orã. Plecați de-acasã cu convingerea cã în zona aceasta trãiesc mulți români, ne așteptam sã se vorbeascã românește la tot pasul. Ba chiar credeam cã peste tot în jur domnesc plãcuțele bilingve. N-a fost așa. 
Plãcuțele informative din oraș transpun doar denumirile de strãzi în alfabet latin, uneori pãrând a fi scrise în englezã. În limba românã nu scrie nicãieri nimic, iar peste tot în magazine sau localuri se vorbește în limba statului. Nici la recepția hotelului în care ne-am cazat lucrurile nu au stat diferit. Nici boabã de englezã sau românã. 
Excepție fãcea anunțul scris pe-o foaie de hârtie lipitã pe zidul de lângã lift, care ne informa sec cã apa caldã se furnizeazã la program. Douã ore dimineața și douã ore seara. Nu ne-am fi așteptat noi la jacuzzi, dar faptul de a avea apã caldã la program ne-a surpsins mai mult decât mobilierul deosebit de vechi, robineții demodați din baie și muștele moarte de pe pervazul ferestrei din camerã. Am aflat mai târziu cã nu toate hotelurile sunt la fel în Cernãuți, unele având chiar condiții demne de standarde europene. Noi l-am nimerit însã pe cel mai prost. Se-ntâmplã!
Cum hotelul nu ne îmbia deloc la somn, am mers rapid în stradã unde e imposibil sã nu simți cum emanațiile tobelor de eșapament îți înnegresc plãmânii în doar câteva minute. Strãzile abundã de mașini vechi din anii ’70, marca Lada, Volga sau Skoda, de autobuze depãșite de timp, dar și de autoturisme noi și scumpe. Nu nostalgia îi face pe oameni sã circule cu astfel de vehicule, ci taxele de înmatriculare foarte piperate. 
De altfel, Cernãuți este acel gen de urbe în care noul se suprapune peste vechi într-un mod cel puțin bizar. Clãdirile orașului, care în mare parte vorbesc despre acea perioadã în care teritoriul s-a aflat sub ocupație austriacã, sunt fascinante, bine întreținute și au asupra trecãtorilor un efect aproape hipnotic. 

De îndatã ce le întâlnești, simți cum disconfortul creat de poluare sau de pavajul neuniform dispare ca printr-o minune, cãci ochii îți rãmân lipiți de ele ca într-un film de desene animate.

Dupã model praghez, în turnul primãriei, la ora 12:00 ziua, se dã ora exactã de cãtre un angajat al instituției care suflã într-o trompetã îndreptându-se pe rând spre cele patru zãri și fãcând deliciul turiștilor ce se adunã acolo special pentru acest „spectacol”. Puțin mai încolo, într-o piațetã cochetã, un mash imens reproduce prima atestare documentarã a orașului, în 1408, pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun. 
Parcul care abundã de copaci deși, printre care când și când descoperi ascunsã o statuetã, aleea pietonalã pe care se gãsesc librãria româneascã și Cafeneaua București, desupra cãrora vezi atârnând drapelul românesc, clãdirea absolut magnififcã a Universitãții, toate te surprind în Cernãuți și îți dau motive sã îți dorești sã vezi și sã revezi acest oraș în care ineditul se întrepãtrunde într-un joc al paradoxurilor cu mãrturii ale unor vremuri demult apuse. 
Mai mult decât atât, localurile luxoase coexistã cu restaurante tip fast-food, tot astfel cum telefoanele publice, de la care poți suna gratis în toatã țara fãrã sã plãtești, „conviețuiesc” cu spații urbane moderne, amenajate pentru încãrcarea telefoanelor mobile și a acumulatorilor de automobile electrice sau cu mașinãrii stradale pentru realizarea unor poze selfie care ajung cumva pe Instagram.
Cât despre locuitori, fie ei români sau ucraineeni, un lucru este cert: sunt oameni credincioși care acordã o atenție sporitã însemnelor religioase. O spun crucile, troițele și bisericile maiestuoase, dar și numãrul mare de participanți la slujbele de duminicã, între care multe femei au capetele acoperite evlavios de basmale. La celãlalt pol, se aflã viața de noapte care este intensã și nu se supune niciunei reguli, afarã doar de cea care interzice fumatul în toate spațiile publice – adoptatã cu mult înainte de România. 
În orice caz, sã vorbești despre Cernãuți într-un articol e prea puțin. Sã îl compari cu alte orașe, e forțat și nedrept, cãci are personalitatea sa unicã și plinã de un șarm amețitor. Așa cã cel mai bine e sã-l recomanzi ca pe un oraș ce meritã vãzut mãcar o datã în viațã.